De ce facem alegeri „greșite” în iubire și de ce se repetă tiparul

„Mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de fiecare dată de aceeași femeie, doar culoarea ochilor era diferită.” E o frază care pare poetică, dar descrie foarte exact un mecanism psihologic: de multe ori, nu ne „alege” doar atracția, ci familiaritatea emoțională. Iar familiaritatea asta poate fi atât liniștitoare, cât și riscantă, pentru că nu e sinonimă cu potrivirea.

În practică, alegerile noastre în iubire se fac pe două niveluri, în același timp. Pe nivelul conștient, ne spunem că vrem respect, stabilitate, reciprocitate, un om „bun pentru noi”. Pe nivelul automat (mai greu de observat), corpul și mintea emoțională caută ceva cunoscut: un ritm, o dinamică, o tensiune, o promisiune. Iar dacă dinamica pe care am învățat-o devreme a fost „iubirea se câștigă”, „iubirea e imprevizibilă”, „trebuie să demonstrez ca să fiu ales”, atunci e posibil să fim atrași de oameni care reactivează exact aceste reguli – chiar dacă, rațional, știm că ne fac rău.

Atașamentul: „programul” invizibil care ne ghidează în intimitate

Unul dintre cele mai bine studiate cadre pentru a înțelege tiparele de cuplu este teoria atașamentului. În versiunea ei modernă, aplicată relațiilor romantice, ideea centrală este că modul în care am învățat să cerem apropiere, să gestionăm frica de pierdere și să reglăm emoțiile în relații devine un fel de „stil” relativ stabil: mai sigur, mai anxios sau mai evitant. Aceste stiluri nu sunt etichete fixe, dar influențează felul în care interpretăm semnalele celuilalt, cum reacționăm la stres și ce ne atrage.

De exemplu, în atașamentul anxios, iubirea se simte adesea ca o nevoie intensă de reasigurare: „Spune-mi că ești aici, că nu pleci, că mă alegi.” În atașamentul evitant, iubirea poate fi trăită mai mult ca o amenințare la autonomie: „Dacă mă apropii prea mult, pierd controlul, pierd spațiul meu.” Când aceste două stiluri se întâlnesc, apare una dintre cele mai dureroase dinamici: unul cere apropiere, celălalt se retrage – iar fiecare reacție îi confirmă celuilalt „povestea” despre relații. Literatura de specialitate discută frecvent compatibilități și preferințe de partener care pot menține aceste cercuri.

Aici se leagă direct ideea: poți să te îndrăgostești de „altă fizionomie”, dar de aceeași structură emoțională: aceeași disponibilitate fluctuantă, aceeași distanță, aceeași ambiguitate, aceeași incapacitate de a răspunde cu consistență. Ochii sunt diferiți. Ritmul relațional e identic.

De ce ne atrage indisponibilul: familiaritate, speranță și „munca” de a fi ales

Când cineva nu ne răspunde afecțiunii, paradoxal, uneori ne atașăm mai tare. Asta nu e pentru că „ne place să suferim”, ci pentru că în joc intră câteva mecanisme umane foarte puternice:

1) Creierul iubește tiparele pe care le recunoaște.
Familiaritatea reduce incertitudinea. Chiar și un tipar dureros poate părea „acasă”, pentru că e previzibil în felul lui. Atașamentul nu caută automat fericirea, ci coerența internă: „Așa e iubirea, așa funcționează.”

2) „O să reușesc de data asta” – impulsul de reparare.
În psihodinamica clasică există ideea de repetare a unor scenarii emoționale vechi (uneori numită „repetition compulsion”): nu ca dorință de autodistrugere, ci ca încercare inconștientă de a obține un final diferit într-o poveste veche. În plan relațional, asta poate arăta ca alegerea repetată a unui partener indisponibil în speranța că, de data asta, vei fi ales.

3) Intermitența creează dependență de speranță.
Când afecțiunea vine rar, imprevizibil, în „doze” mici, se creează un tip de condiționare foarte rezistentă la extincție: continui să investești pentru că „poate data viitoare”. În psihologia comportamentală, programele de recompensă variabilă (de tip „variable ratio”) sunt cunoscute pentru faptul că mențin comportamentele foarte persistent tocmai prin impredictibilitate.

În zona neuropsihologiei recompensei, cercetări recente discută cum variabilitatea recompensei și incertitudinea pot amplifica motivația și pot crește „potențialul adictiv” al unor recompense non-drog. Ca metaforă relațională, asta ajută să înțelegem de ce „mă ține” un om care îmi dă puțin și rar, dar intens.

Rolul stimei de sine: de ce uneori alegem exact ce ne respinge

Mai există o piesă importantă: imaginea de sine. Unele studii arată că stima de sine poate influența preferințele pentru parteneri care acceptă versus resping, în contexte sociale specifice, sugerând că oamenii nu caută mereu doar validare, ci uneori și confirmarea unor așteptări negative despre sine.

În același registru, cercetări din psihologia personalității și a relațiilor arată că stima de sine scăzută se poate asocia cu comportamente care cresc riscul de respingere, mai ales când nevoia de interdependență este mare.

Tradus pe românește, fără să dramatizăm: dacă în interior există o credință de tipul „nu sunt chiar alegerea cuiva”, atunci e posibil să fii atras de relații în care trebuie să demonstrezi, să aștepți, să muncești pentru un minim de confirmare. Dacă primești confirmarea, e un „high” uriaș. Dacă nu, se confirmă povestea veche. În ambele cazuri, tiparul se menține.

„Compoziția emoțională” a partenerului: ce înseamnă concret?

Când spui „structură similară”, merită tradus în elemente observabile, ca să nu rămână doar o intuiție frumoasă. „Compoziția emoțională” a unui partener include, de obicei:

• Disponibilitatea (poate fi prezent emoțional sau dispare când devine intim?)
• Reciprocitatea (primești înapoi ceva comparabil cu ce oferi?)
• Consistența (e cald azi și absent mâine, fără explicații?)
• Răspunsul la conflict (poate repara, discuta, clarifica, sau pedepsește prin tăcere?)
• Capacitatea de angajament (în fapte, nu în promisiuni)

Dacă aceste elemente sunt similare de la un partener la altul, e foarte posibil să simți că „e aceeași poveste”. Diferența e doar „costumul”.

Ce ne ajută să ieșim din tipar (fără să ne mințim)

Schimbarea, în zona asta, nu se face printr-o promisiune de tipul „gata, aleg pe cineva complet diferit”. Pentru că tiparul e în sistemul nervos, în reflexe, în interpretări. Dar se poate lucra cu el, în pași reali:

1. Separă atracția de potrivire. Atracția poate fi un semnal de familiaritate, nu neapărat de compatibilitate.
2. Uită-te la ce se repetă în primele 4–8 săptămâni. Indisponibilitatea și ambiguitatea se văd devreme, dacă le iei în serios.
3. Caută consecvență, nu intensitate. Intensitatea poate fi anxietate + speranță, nu iubire matură.
4. Definește clar „ce e reciprocitate” pentru tine. Nu idealuri, ci comportamente: răspuns, inițiativă, claritate, reparație după conflict.
5. Dacă tiparul e puternic și dureros, sprijinul terapeutic poate accelera claritatea. Nu pentru că „e ceva în neregulă cu tine”, ci pentru că relațiile ating straturi vechi care se schimbă mai bine în relație (cu un terapeut) decât doar prin voință.

La final, cred că mesajul poate suna așa, într-o formă matură: nu e vorba că „alegem prost”, ci că uneori alegem dintr-un loc vechi din noi. Iar vindecarea începe când observăm că nu ne îndrăgostim doar de oameni, ci de dinamici. Când învățăm să recunoaștem dinamica, nu mai confundăm „ochii diferiți” cu „povestea diferită”.

Bibliografie (selecție)

1. Simpson, J. A. (2017). Adult Attachment, Stress, and Romantic Relationships.
2. Fraley, R. C. A Brief Overview of Adult Attachment Theory and Research. University of Illinois.
3. Columbia University Department of Psychiatry. How Attachment Styles Influence Romantic Relationships.
4. Rudich, E. A., Sedikides, C., & Gregg, A. P. (2007). Self-esteem moderates preferences for accepting versus rejecting interaction partners. (
5. Baker, L. R. et al. (2013). When low self-esteem encourages behaviors that risk rejection to increase interdependence. Journal of Personality and Social Psychology.
6. Ferster, C. B., & Skinner, B. F. Schedules of Reinforcement (material clasic despre întărire intermitentă).
7. Clark, L. et al. (2023). Engineered highs: Reward variability and frequency as…
8. Gillath, O. et al. (2007). Effects of attachment style and relationship context on…
9. Rafferty, B. (2019). Repetition compulsion and choice of love object (lucrare de sinteză).

Dacă îmi spui platforma (Instagram/Threads/Facebook) și cât de lung vrei textul, îl convertesc apoi într-un carusel cu slide-uri care păstrează ideea și rămân ușor de citit.