Anxietatea are multe forme și se poate manifesta în moduri foarte diferite. De la stări de neliniște și frică până la atacuri de panică și episoade de groază. Pentru fiecare persoană care suferă de anxietate — fie că este conștientă de asta sau a primit un diagnostic oficial — cauzele pot fi diferite.
Printre comportamentele dezvoltate de cei cu anxietate se află și anxietatea socială, care te poate face să pari o persoană retrasă, introvertită. Frica de respingere este unul dintre motivele pentru care mulți evită conexiunile autentice, chiar și simple discuții cu străinii. Gândul paralizant — „Dacă m-ar cunoaște cu adevărat, probabil că n-ar mai sta de vorbă cu mine…” — devine un obstacol invizibil, dar prezent.
Anxietatea poate fi acel agresor interior care te urmărește ani întregi. Te face să renunți la activități pe care cândva le iubeai sau te împiedică să încerci lucruri noi, doar pentru ca mai târziu să regreți că n-ai făcut-o. Recomandările psihologilor — de a ieși pur și simplu din casă, de a explora locuri necunoscute — pot părea banale la început. Dar ele fac parte, de fapt, dintr-o strategie terapeutică: terapia cognitiv-comportamentală. Prin expunere treptată, creierul învață că pericolele imaginare nu sunt reale și că gândurile negative nu sunt adevăruri absolute.
După luni întregi în care anxietatea mea a încercat să mă convingă că sunt în pericol și că gândurile mele sunt reale, am început să experimentez expunerea treptată la acele „pericole”. Călătoriile singur, de exemplu, mi-au reamintit cât de mult îmi place să descopăr lucruri noi și chiar să văd cu alți ochi ceea ce înainte ignoram.
Azi, de exemplu, având câteva ore libere până la trenul de întoarcere, am decis să explorez câteva lăcașuri de cult din centrul vechi al Capitalei. Fiind duminică, multe dintre ele găzduiau slujbe. Deși relația mea cu biserica, ca instituție, nu este una foarte apropiată, simt uneori o liniște aparte ascultând rugăciunile sau cântările. Am intrat în biserici pe lângă care altădată treceam în grabă. Una dintre ele a fost Biserica Crețulescu, un monument valoros din perioada brâncovenească. Pe străzile mai retrase, am descoperit alte biserici pline de oameni veniți să asculte slujba.
Însă povestea mea de azi este despre un cuplu minunat de pensionari pe care i-am întâlnit într-un bistro din Gara de Nord. Intrasem să iau o gustare și o cafea. Totul a început cu o întrebare simplă: o doamnă m-a rugat să-i traduc ce scria pe un panou în limba engleză. După ce am tradus, am aflat că fusese profesoară și ieșise recent la pensie. Alături de ea era soțul, care m-a complimentat că am vederea bună, fiind „încă tânăr”. M-a făcut cu zece ani mai tânăr și i-am mulțumit cu zâmbetul pe buze.
În doar 20 de minute, am descoperit că aveam interese comune și chiar cunoștințe comune. Pe măsură ce povesteam, am simțit că această întâlnire avea un sens. M-au măgulit cu decența și cu admirația lor sinceră, spunând că se bucură că au cunoscut un tânăr educat și cu bun simț.
Spre final, mi-au spus că, atunci când vor veni la mare, unde au o casă, îl vor întreba de mine pe un fost șef de-al meu — ce mică e lumea! Dar ceea ce m-a emoționat cel mai tare a fost urarea lor: să mă audă că fac nuntă. Evident, m-au întrebat dacă sunt însurat și dacă am copii. Doamna mi-a spus că nici ei nu au copii, dar au crescut două nepoate gemene, plecate în Anglia, de la care nu mai primiseră niciun telefon de ani buni.
Soțul mi-a spus că nu e nimic greșit să fii singur și că pot face ce îmi doresc, dar, privind-o pe soția sa, a adăugat că fiecare om își caută, mai devreme sau mai târziu, pe cineva cu care să fie, care să îi poarte de grijă. Despre ea a spus că „l-a făcut să fie omul care este azi”, iar ea, zâmbind, a completat că doar „l-a modelat puțin”.
Le-am spus că am trecut prin momente grele, în care mi-am dorit ca cineva să mă aleagă, să își dorească să petreacă cu mine tot restul vieții. Le-am spus că am decis să las viața să-mi ofere ce are de oferit, la timpul ei.
Când am plecat, m-au zorit să nu pierd trenul și le-am urat, la rândul meu, să aibă parte de cât mai mulți ani împreună, în iubire, așa cum mi-au arătat mie.
Dacă nu aș fi ieșit din casă, dacă nu aș fi ales să mă apropii de oameni, n-aș fi primit această lecție. Lecția că fiecare dintre noi merită să fie iubit și acceptat pentru ceea ce este. Lecția că speranța poate veni de la oameni străini, printr-un gest de bunătate sau o conversație autentică.
Ei nu știau povestea mea, dar mesajul lor a încheiat o zi care m-a marcat. Un alt exemplu despre cum anxietatea socială poate fi învinsă printr-un simplu act de amabilitate.
