M-am întrebat adesea: se vindecă oamenii cu adevărat de trecutul lor, sau devin doar foarte buni la a se preface? Se prefac atât de bine încât, în timp, ajung să se convingă singuri că sunt bine, că rănile s-au închis. Dar mă întreb dacă acele cicatrici dispar cu adevărat, sau doar se ascund sub suprafață, așteptând momentele de liniște pentru a ieși din nou la iveală. Am realizat asta în momentul când au apărut primele mele atacuri de panică... emoțiile pe care le ignorăm și le ascundem au o modalitate de a ieși mereu la -suprafață. M-am convins și mai mult de asta atunci când oameni din jurul meu, care păreau că sunt fericiți, au început să treacă și ei prin provocări legate de sănătatea mintală sau bunăstarea emoțională. Mă mai gândesc la asta, mai ales când trec prin acele momente când primesc de la cunoscuți care răspund cu mesajul „Sunt bine.” când, de fapt, nu este așa. Dar, pățesc și eu asta în genul de momente în care sunt productiv, ocupat, când încerc să împing viața înainte cu un zâmbet pe față. Din exterior, poate părea că am totul sub control, că am trecut peste tot ce mă apăsa. Dar adevărul? Sunt zile când trecutul încă persistă, ca o umbră de care nu pot scăpa. O parte din mine se întreabă dacă aceasta este ceea ce înseamnă vindecarea — doar o versiune mai bine lustruită a prefăcătoriei. Când vorbesc cu oameni despre vindecare, aud adesea expresii precum „Timpul vindecă toate rănile” sau „Trebuie doar să mergi mai departe.” Dar nu cred că e atât de simplu. Timpul nu vindecă întotdeauna; uneori doar ne oferă distanța necesară pentru a ne amorți față de durere. Ne pricepem atât de bine la a ne preface că suntem bine, încât nici nu ne dăm seama că am construit ziduri în jurul părților din noi care încă suferă. Și asta e problema cu prefăcătoria — este mai ușor. E mai ușor să porți masca, să îți spui că ai depășit totul, să împingi durerea în fundal în timp ce continui să trăiești. Prefăcătoria este o formă de supraviețuire. Te ajută să treci prin zi, prin conversații, prin momentele când trecutul amenință să te sfâșie din nou. Dar prefăcătoria vine și cu un pericol. Cu cât ignori mai mult durerea, cu atât mai mult mocnește sub suprafață. Începi să crezi minciuna că ești bine, că ai trecut peste, când în realitate, doar ai îngropat durerea mai adânc. Aceasta se manifestă subtil — în relațiile tale, în alegerile pe care le faci, în acele momente când ești singur cu gândurile tale și amintirile revin. Deci, ne vindecăm cu adevărat de trecutul nostru? Cred că răspunsul este complicat. Vindecarea nu este o linie dreaptă. Nu este o linie de sosire pe care o treci și dintr-o dată totul este în regulă. Este haotică. E doi pași înainte, un pas înapoi. Este confruntarea repetată cu durerea, până când, puțin câte puțin, începe să-și piardă puterea asupra ta.
Acest continut este restrictionat și disponibil doar pentru membrii START și PREMIUM
Autentificati-va pentru acces complet sau inregistrati-va pentru un cont nou !