Ana are 31 de ani, lucrează în marketing și se descrie pe sine ca „o persoană care analizează totul prea mult." Timp de aproape doi ani, a trăit într-o relație cu Mihai — sau, mai corect spus, lângă o relație cu Mihai, într-o zonă gri pe care psihologii o numesc astăzi situationship: o legătură emoțională și fizică reală, dar fără nicio etichetă, fără nicio promisiune, fără niciun angajament explicit.
„La început părea că e doar o prietenie care se transformă în ceva mai mult", spune ea. „Dar cu fiecare gest ambiguu, cu fiecare seară petrecută împreună urmată de zile de tăcere, am simțit că trăiesc în două lumi deodată: una în care totul era perfect și una în care nu existam cu adevărat."
Situationship-ul este, în esență, o relație care funcționează emoțional și uneori fizic ca o relație romantică, fără să fie definită ca atare de ambii parteneri. Cercetările în psihologia relațiilor arată că ambiguitatea prelungită generează un tip specific de stres cognitiv și emoțional, asociat cu activarea prelungită a sistemului de alarmă al creierului (LeFebvre et al., 2019). Cu alte cuvinte, mintea ta trăiește în alertă constantă, interpretând fiecare semnal, fiecare mesaj, fiecare privire ca pe un posibil indiciu al direcției în care merge relația.
Momentul în care Ana și-a mărturisit sentimentele
La aproape opt luni de la începutul relației lor ambigue, Ana a făcut un pas pe care l-a cântărit îndelung: i-a spus lui Mihai că are sentimente pentru el și că ar dori ca relația lor să devină oficială. Răspunsul lui a fost blând, dar ambiguu: „Nu știu dacă sunt pregătit pentru o relație serioasă acum, dar nici nu vreau să te pierd din viața mea."
Această formulare — atât de comună în situationship-uri — a așezat-o pe Ana pe o cumpănă imposibilă. În terapia comportamentală dialectică (DBT), psihologul Marsha Linehan descria acest tip de situație ca o sursă de suferință inutilă (Linehan, 1993): durerea este reală, dar suferința se amplifică prin rezistența față de realitate și prin speranța ancorată în ceea ce ar putea fi, nu în ceea ce este.
„Am continuat să fiu prezentă, să-i răspund, să merg cu el în ieșiri, să accept gesturile de apropiere. Îmi spuneam că poate se va schimba, că gesturile lui înseamnă mai mult decât cuvintele, că dacă rămân, mă va alege în cele din urmă."
Ceea ce Ana descrie este un mecanism psihologic bine documentat: intermittent reinforcement (întărirea intermitentă), un pattern comportamental în care recompensele imprevizibile — gesturi de afecțiune urmate de distanțare — generează o atașare mai puternică și mai greu de rupt decât o relație constantă (Skinner, 1938, citat în Bretherton, 1992). Creierul uman este condiționat să fie mai persistant tocmai în situațiile de incertitudine.
Acest continut este disponibil pentru membrii PREMIUM
Autentificati-va pentru acces complet sau inregistrati-va pentru un cont nou !
