Ideea că trebuie să te iubești pe tine însuți înainte de a putea primi iubire din partea altora este larg răspândită, având rădăcini în opera psihologului german Erich Fromm, care a explorat acest concept în cartea sa The Art of Loving (1956). În cultura populară, această idee a fost perpetuată de fraza celebră a lui RuPaul: „Dacă nu te poți iubi pe tine însuți, cum naiba ai putea iubi pe altcineva?”.
Dar este acest principiu cu adevărat valabil? Este iubirea de sine o precondiție pentru a putea iubi și a fi iubit, sau mai degrabă rezultatul iubirii primite? Tony Milligan, cercetător în filozofia eticii la King’s College London, analizează această dilemă și propune o perspectivă mai echilibrată asupra modului în care construim stima de sine și relațiile afective.
Mitul iubirii de sine ca prim pas spre iubirea celorlalți
Dacă interpretăm iubirea de sine într-un mod extrem, ca un egocentrism exagerat, concluzia este clară: această atitudine nu favorizează relațiile sănătoase, ci mai degrabă le împiedică. Filosoful britanic Iris Murdoch avertiza că atenția noastră ar trebui să fie mereu îndreptată spre ceilalți, nu spre noi înșine. Conform acestui mod de gândire, iubirea este un act de sacrificiu și dăruire, nu unul de introspecție narcisistă.
Cu toate acestea, dacă vedem iubirea de sine ca un mod echilibrat de a ne recunoaște propria valoare, atunci aceasta devine esențială pentru o viață împlinită. În filozofia clasică, Aristotel și Cicero discută despre prietenie ca despre o extensie a iubirii de sine, definind un prieten ca fiind „un alt sine”. Prin urmare, iubirea de sine nu este doar permisă, ci și necesară pentru a înțelege cum să îi iubim pe ceilalți.
O greșeală conceptuală: iubirea de sine ca precondiție pentru iubirea celorlalți
O greșeală frecventă în această dezbatere este aceea de a considera că iubirea de sine trebuie să vină înainte de iubirea altora. De fapt, iubirea de sine se dezvoltă în urma experienței de a fi iubit de către ceilalți. Oamenii care nu au avut parte de iubire sau afecțiune pot găsi dificil să-și dezvolte o imagine de sine pozitivă, iar simplele afirmații motivaționale nu pot compensa această lipsă.
În realitate, experiența de a fi iubit joacă un rol esențial în formarea stimei de sine. Immanuel Kant, în Groundwork of the Metaphysics of Morals (1785), susținea că toți oamenii sunt agenți raționali autonomi și au valoare egală. Dar pentru cineva care nu a experimentat iubirea romantică sau nu a fost dorit de altcineva, această idee poate părea abstractă și deconectată de realitatea emoțională.
Excluderea din iubirea romantică și impactul asupra stimei de sine
Mulți oameni trăiesc cu sentimentul de excludere din iubirea romantică. Dacă nu ai avut niciodată un partener, nu ai primit nici măcar un mesaj de Valentine’s Day sau nu ai simțit dorința sinceră a cuiva față de tine, acest lucru poate duce la îndoieli profunde asupra propriei valori.
Este imposibil să îți dezvolți iubirea de sine printr-un simplu act de voință. Nimeni nu poate decide brusc să se vadă ca o persoană valoroasă doar pentru că își repetă afirmații pozitive. Ceea ce este necesar nu este un efort individual forțat, ci experiența de a fi iubit de către cineva pe care îl prețuim.
Bineînțeles, nu orice formă de iubire este suficientă. A fi iubit de o persoană toxică sau abuzivă nu oferă acel sentiment de siguranță și validare de care avem nevoie. În schimb, iubirea venită de la o persoană pe care o admirăm și respectăm are un efect profund asupra modului în care ne vedem pe noi înșine.
Iubirea de sine se dezvoltă prin experiență, nu prin introspecție
Majoritatea oamenilor experimentează forme incipiente de iubire înainte de a intra într-o relație romantică. Părinții, frații, prietenii apropiați și chiar animalele de companie oferă o formă de iubire care contribuie la dezvoltarea stimei de sine. Însă, la un anumit punct al maturității, mulți simt nevoia unei iubiri romantice autentice pentru a-și valida identitatea emoțională.
Acest lucru nu înseamnă că trebuie să fim constant într-o relație pentru a avea o stimă de sine sănătoasă. O relație care a existat și a fost autentică poate avea un efect de durată asupra modului în care ne percepem valoarea personală. Important este să știm că am fost iubiți la un moment dat și că avem potențialul de a fi iubiți din nou.
Ce contează cu adevărat: să ne simțim „iubibili”
Mai important decât să ne iubim pe noi înșine într-un mod artificial este să ne vedem ca fiind demni de iubire. Aceasta este esența încrederii în sine și a echilibrului emoțional. Pentru unii, acest sentiment vine dintr-o relație de lungă durată, în timp ce pentru alții poate proveni din mai multe relații succesive. Esențial este să știm că suntem capabili de iubire și că această iubire poate fi reciprocă.
Tony Milligan împărtășește propria experiență, subliniind că o mare parte din sentimentul său de valoare personală provine din iubirea pe care i-o oferă soția sa, Suzanne. Fără această iubire, spune el, totul ar fi mult mai diminuat.
Concluzie: iubirea de sine și iubirea celorlalți sunt interconectate
Mai degrabă decât să ne concentrăm pe ideea că trebuie să ne iubim pe noi înșine înainte de a putea fi iubiți, ar trebui să recunoaștem că iubirea primită este cea care ne ajută să ne iubim pe noi înșine.
- Iubirea de sine nu este o condiție prealabilă pentru iubirea celorlalți, ci un rezultat al iubirii primite.
- Excluderea din iubirea romantică poate duce la sentimente de îndoială profundă asupra valorii personale.
- O relație de calitate, fie ea de lungă durată sau pasageră, ne poate ajuta să ne construim o imagine de sine sănătoasă.
- Adevărata cheie este să ne vedem ca fiind iubibili, să știm că avem capacitatea de a fi iubiți și de a iubi.
În cele din urmă, adevărata încredere în sine provine din experiența de a fi iubit, nu dintr-o introspecție forțată asupra propriei valori.
