Basmul nu este doar o poveste spusă în copilărie. În multe cazuri, el funcționează ca o hartă simbolică a fricilor, dorințelor și conflictelor pe care oamenii le trăiesc de-a lungul vieții. Exact această idee stă la baza volumului „A fost odată ca niciodată… Eseuri de psihanaliză a basmului românesc”, coordonat de Simona Reghintovschi și publicat în 2026 la Editura Trei, în colecția „Psihanaliza contemporană”. Cartea reunește 16 autori și propune o lectură psihanalitică a unor basme românești cunoscute, mutând accentul dinspre morală și fantastic spre viața psihică, pierdere, anxietate, dorință și maturizare.
Materialul de prezentare atașat volumului insistă asupra unui lucru important: poveștile pe care le asociem de obicei cu copilăria pot fi citite și ca expresii ale unor procese psihice reale. În această grilă, eroii nu mai sunt doar personaje exemplare, iar probele nu mai sunt doar episoade spectaculoase. Ele devin forme narative prin care putem înțelege frica de separare, dificultatea de a crește, nevoia de control, refugiul în iluzie sau felul în care evitarea realității vine, aproape întotdeauna, cu un cost interior.
O nouă lectură a basmelor românești
Volumul coordonat de Simona Reghintovschi apare ca rezultat al unui proces colectiv de lucru desfășurat pe parcursul a doi ani, iar această origine contează. Nu este vorba despre o simplă antologie de impresii despre basme, ci despre un proiect care își asumă o metodă și o direcție clară de interpretare. Editura Trei descrie cartea ca pe o colecție de eseuri de psihanaliză a basmului românesc, iar datele editoriale confirmă apariția sa în 2026, cu 384 de pagini. În paralel, profilul profesional al Simonei Reghintovschi confirmă specializarea sa în studii psihanalitice și activitatea universitară la Universitatea Titu Maiorescu, unde predă inclusiv psihanaliză aplicată și istoria teoriilor psihanalitice.
Miza acestui tip de lectură este mai mare decât pare la prima vedere. Basmul nu mai este tratat doar ca un text despre bine și rău, ci ca un spațiu în care sunt puse în scenă tensiuni umane universale. În materialul de bază, una dintre ideile centrale este aceea că multe dintre poveștile analizate gravitează în jurul unei ambivalențe profunde: alegerea dintre rămânerea în confortul iluziei și plecarea în necunoscut, cu anxietatea, pierderile și transformările pe care le presupune maturizarea. În această cheie, drumul eroului poate fi citit și ca drumul fiecăruia dintre noi către desprindere, diferențiere și asumarea realității.
De ce revine mereu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”
Nu este întâmplător că unul dintre basmele aflate în centrul cărții este „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. În textul atașat, basmul este prezentat drept unul dintre cele mai bogate în semnificații din tradiția românească și unul dintre cele mai potrivite pentru o analiză care leagă literatura de psihologie. Povestea lui Făt-Frumos, care refuză să se nască până nu i se promite imposibilul, poate fi citită ca expresia unei dorințe radicale de a evita lipsa, separarea, timpul și moartea. Cu alte cuvinte, este povestea unei conștiințe care vrea viață fără pierdere și existență fără limită.
Tocmai aici basmul devine relevant și pentru un site de dezvoltare personală. Dincolo de stratul lui mitic, povestea vorbește despre o tentație foarte umană: aceea de a căuta formule de protecție absolută. Dorința de a nu îmbătrâni, de a nu pierde, de a nu suferi și de a nu fi obligat să renunți la paradisul inițial poate lua, în viața reală, forme mai discrete. Uneori înseamnă amânare, alteori înseamnă evitare, perfecționism, retragere sau încercarea de a trăi doar în interiorul unor scenarii sigure. Basmul devine astfel o meditație despre cât de departe putem merge în încercarea de a fugi de condiția umană și despre prețul psihic al acestei fugiri.
Petre Ispirescu, dincolo de imaginea culegătorului de basme
Una dintre ideile cele mai interesante din materialul de prezentare este că Petre Ispirescu nu ar trebui redus la imaginea clasică a „culegătorului de basme”. Textul sugerează o repoziționare a autorului: dincolo de rolul de conservator al tradiției orale, Ispirescu apare aici ca un autor în sens deplin, a cărui operă este legată de propriile tensiuni interioare, de retragere, melancolie și căutare. Materialul subliniază chiar că realitatea lui biografică a fost mult mai puțin spectaculoasă decât legenda culturală care s-a format în jurul său și că multe dintre marile sale construcții par să fi fost alimentate mai ales de experiențe interioare.
Din surse istorice și editoriale știm, în orice caz, că Petre Ispirescu a fost nu doar scriitor, ci și tipograf și editor, iar această dublă condiție spune deja ceva esențial despre el: a fost un om aflat la intersecția dintre cultura populară și cultura scrisă. Un studiu publicat de Muzeul Municipiului București îl descrie explicit drept „tipograf, editor, scriitor”, subliniind rolul său în viața culturală a secolului al XIX-lea. Jurnalul său manuscris, publicat în 2020 de Editura Muzeul Literaturii Române, este prezentat de editori ca un document cu valoare psihologică, util pentru înțelegerea resorturilor intime ale activității sale literare și ale raportării sale la viață.
Relația cu mama și nostalgia paradisului pierdut
Materialul atașat acordă un loc central relației lui Petre Ispirescu cu mama sa. Este una dintre pistele interpretative cele mai puternice: mama apare ca reper fondator, sursă de valori și figură afectivă cu o amprentă durabilă asupra imaginarului scriitorului. În această lectură, basmul nu este desprins de biografie, ci devine un spațiu în care dorul, dependența afectivă, nostalgia și dificultatea separării se transformă în literatură. Textul evocă imaginea adultului care păstrează în sine paradisul pierdut al copilăriei și sugerează că alegerea lui Ispirescu de a rămâne, simbolic, în lumea basmelor nu este deloc întâmplătoare.
Această perspectivă este cu atât mai interesantă cu cât ediția „Jurnal manuscris: 1871–1882. Petre Ispirescu” confirmă existența a zece fascicule manuscrise inedite, descoperite și repatriate în 2010 din arhiva pariziană Lovinescu-Ierunca și publicate pentru prima dată integral în 2020. Faptul că aceste documente au devenit disponibile relativ recent a deschis, firesc, și posibilitatea unor lecturi biografice mai nuanțate ale operei lui Ispirescu.
Pentru cititorul de astăzi, ideea nu este doar una literară. Ea vorbește și despre felul în care oamenii încearcă să păstreze, în interiorul lor, un spațiu imaginar de siguranță absolută. În multe forme de suferință psihică, dorința de a te întoarce la o stare ideală, lipsită de lipsă și de ruptură, devine foarte puternică. Iar „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” poate fi citit tocmai ca expresia extremă a acestei dorințe.
Făt-Frumos ca figură a evitării
Textul de prezentare propune o imagine foarte precisă a eroului: un Făt-Frumos contemplativ, singuratic și greu de desprins de mamă, care condiționează însăși nașterea sa de promisiunea unei lumi fără bătrânețe și fără moarte. Este o formulare puternică, pentru că mută accentul de pe eroismul exterior pe conflictul interior. În acest caz, aventura nu începe ca expresie a curajului pur, ci dintr-o imposibilitate de a accepta condiția limitată a vieții. În termeni psihologici, am putea spune că eroul nu pleacă doar în căutarea unui ideal, ci și din imposibilitatea de a suporta ideea pierderii.
Această interpretare face basmul extrem de actual. Mulți oameni nu mai caută, desigur, „viață fără de moarte”, dar caută forme moderne ale aceleiași promisiuni: relații fără conflict, succes fără eșec, iubire fără rană, identitate fără criză, dezvoltare personală fără confruntare cu limitele. În acest sens, basmul lui Ispirescu poate fi citit și ca o avertizare subtilă: orice încercare de a elimina complet durerea, timpul și finitudinea riscă să ne desprindă de realitate și să ne arunce într-o lume a evitării. Iar evitarea, oricât de seducătoare, nu anulează întâlnirea cu limitele existenței.
Complexul insuficienței și idealizarea cunoașterii
Un alt punct foarte interesant din material este legătura făcută între biografia lui Ispirescu și felul în care își construiește personajul. Textul notează că scriitorul a fost marcat de complexele legate de lipsa unei educații școlare ample și că, printr-un mecanism de compensare, creează un personaj excepțional, înzestrat cu o capacitate de învățare ieșită din comun. Totuși, nici cunoașterea, nici rațiunea, nici acumularea simbolică nu îl pot salva pe erou de întâlnirea finală cu moartea. Această observație este esențială, pentru că scoate la suprafață una dintre marile iluzii umane: aceea că putem deveni suficient de pregătiți, suficient de inteligenți sau suficient de perfecți încât să scăpăm de vulnerabilitate.
Aici basmul atinge o temă extrem de actuală și în viața contemporană. Mulți oameni investesc în performanță, control, cunoaștere sau imagine de sine cu speranța secretă că aceste lucruri îi vor proteja de anxietate, rușine, suferință sau moarte simbolică. Numai că basmul sugerează exact contrariul: acumularea nu suspendă condiția umană. Poți învăța enorm și totuși să nu știi cum să te întâlnești cu pierderea, cu eșecul sau cu sfârșitul.
Ce face relevantă această carte astăzi
Pentru cititorul interesat de psihologie, dezvoltare personală și cultură, una dintre marile calități ale volumului „A fost odată ca niciodată…” este că scoate basmul din zona lecturii decorative. Nu îl dezbracă de mister, dar îl apropie de viața reală. În felul acesta, poveștile nu mai aparțin doar bibliotecii copilăriei, ci revin în prezent ca instrumente de reflecție despre frică, maturizare, pierdere, identitate și relația cu dorința. Materialul de prezentare spune limpede că volumul poate funcționa ca o formă de cunoaștere și de apropiere de sine, iar aceasta este poate cea mai potrivită formulă pentru a-i descrie miza.
La rândul ei, literatura de specialitate despre basme și psihanaliză susține ideea că basmele pot fi citite ca narațiuni de transformare, în care conținuturi inconștiente, conflicte și figuri ale dezvoltării psihice sunt puse în scenă simbolic. Chiar dacă abordările diferă între autori și școli, ideea că basmul poartă o încărcătură psihologică profundă rămâne una influentă în câmpul interpretativ.
De ce merită recitit Petre Ispirescu
Poate că marele câștig al unei asemenea lecturi este tocmai schimbarea de perspectivă asupra lui Petre Ispirescu. În locul unei figuri îndepărtate, fixate rigid în manuale, apare un autor viu, traversat de doruri, lipsuri, compensări și întrebări existențiale. Iar în locul unui basm frumos, dar înghețat în patrimoniu, apare o poveste care vorbește încă limpede despre frica de a pierde paradisul, despre imposibilitatea de a evita maturizarea și despre întâlnirea inevitabilă cu limita.
Pentru un public de astăzi, aceasta este poate și cea mai importantă lecție: basmele nu ne ajută fiindcă ne oferă iluzia unei lumi mai simple, ci fiindcă ne arată, într-o formă suportabilă și simbolică, cât de complicată este viața interioară. Iar „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” rămâne unul dintre acele texte rare care spun, simultan, o poveste despre dorința de a nu muri și despre imposibilitatea de a trăi cu adevărat dacă refuzi realitatea timpului.
