Pozitivitatea este adesea prezentată ca o resursă esențială pentru echilibrul psihologic. Speranța, optimismul și capacitatea de a da un sens experiențelor dificile pot susține procesul de vindecare și pot cultiva reziliența. Problema apare, însă, atunci când pozitivitatea devine un fel de „obligație emoțională” — atunci când orice formă de tristețe, frică sau îngrijorare este respinsă sau minimalizată, iar optimismul se transformă într-o presiune constantă de a arăta că „totul este în regulă”. În psihologie, acest fenomen poartă un nume: pozitivitate toxică. Înțelegerea lui nu înseamnă a renunța la speranță, ci a face loc și suferinței — pentru că aceasta este, la rândul ei, parte din experiența umană autentică.
Ce este pozitivitatea toxică și de ce contează
Termenul de pozitivitate toxică descrie tendința de a impune o atitudine pozitivă în orice situație, indiferent de realitatea emoțională trăită de persoana în cauză. Atunci când emoțiile considerate incomode — tristețea, frica, furia sau anxietatea — nu mai sunt exprimate și procesate, ci se încearcă o continuă anulare a lor, mecanismul natural de reglare emoțională este perturbat. Mesaje aparent binevoitoare precum „nu te gândi la ce e mai rău”, „fii puternic” sau „totul va fi bine” pot transmite implicit că suferința trebuie ascunsă, că vulnerabilitatea este o slăbiciune și că a simți altceva decât bine este, cumva, greșit. În timp, această formă de invalidare emoțională duce la reprimarea trăirilor autentice, cu consecințe vizibile atât la nivel psihologic, cât și fizic (Buqué, 2023).
Psihologii Brock și Pennebaker au demonstrat, în studii distincte, că suprimarea emoțională — adică efortul activ de a inhiba exprimarea emoțiilor — este asociată cu niveluri crescute de stres fiziologic, inclusiv cu activarea axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale (HPA), responsabilă de răspunsul la stres al organismului (Gross & Levenson, 1997; Pennebaker, 1997). Cu alte cuvinte, a „ține emoțiile în interior” nu le face să dispară — le transformă într-o povară pentru corp.
Cum se manifestă pozitivitatea toxică în familie
Unul dintre cele mai grăitoare exemple despre modul în care pozitivitatea toxică operează în interiorul familiei este descris de dr. Mariel Buqué în cartea sa Rupe cercul. Un ghid de vindecare a traumei intergeneraționale (Editura Trei, colecția „Psihologie practică”). Buqué vorbește despre tatăl ei — un om blând și profund empatic, pe care îl descrie drept „depozitarul emoțiilor” familiei. El a crescut într-un context cultural în care bărbații erau încurajați să își ascundă vulnerabilitatea și să își protejeze familia de propriile frici sau îngrijorări. De fiecare dată când cineva din familie trecea printr-o perioadă dificilă, el își reprima propriile emoții și încerca să mențină calmul pentru echilibrul celorlalți. Nu vorbea despre frica sau îngrijorarea pe care le simțea, chiar dacă acestea erau vizibile în privirea lui. Emoțiile și tensiunea psihică erau eliberate abia după ce situațiile tensionate treceau.
Când autoarea l-a întrebat de ce nu vorbește despre ceea ce simte, răspunsul a fost simplu: nu voia să îi împovăreze pe ceilalți. Considera că aceasta este „datoria lui de tată” și că este mai important să întreții credința că „lucrurile vor fi bine”. Această atitudine reflectă o formă de optimism protector, dar și o strategie de supraviețuire emoțională învățată și perpetuată — una în care toate rudele paterne abordau problemele prin același refren: „Hai să nu ne concentrăm pe aspectele negative; totul va fi în regulă.” Buqué concluzionează clar: „Din punct de vedere psihologic, dacă spui că totul e în regulă, nu înseamnă că e și adevărat.” Pozitivitatea nu mai este, în astfel de contexte, o resursă autentică, ci o mască emoțională — și, totodată, o sursă de îmbolnăvire cu acumulare lentă.
Stresul emoțional și impactul său asupra corpului
Din perspectivă neurobiologică, emoțiile reprimate nu dispar. Ele continuă să existe în organism și influențează modul în care funcționează sistemul nervos. Stresul emoțional persistent menține corpul într-o stare de alertă, activând în mod repetat sistemul nervos simpatic prin eliberarea hormonilor de stres — adrenalina și cortizolul. Atunci când această activare devine cronică, efectele se resimt la nivelul întregului organism: tensiune musculară, dureri de cap, tulburări digestive, probleme de somn sau senzația de epuizare pot deveni manifestări ale stresului emoțional acumulat direct în corp (van der Kolk, 2014).
Această activare prelungită produce ceea ce neuroștiințele numesc sarcină alostatică (allostatic load) — povara cumulativă a stresului asupra organismului, rezultată din activarea continuă a sistemelor de răspuns la stres (McEwen & Stellar, 1993). Buqué subliniază că „se estimează că între 60 și 80 la sută dintre vizitele la medicul de familie sunt rezultatul stresului”, adăugând că modelul medical clasic occidental tratează în mod tradițional mintea și corpul ca pe două sisteme separate — deși realitatea biologică este cu totul alta.
Hormonii stresului activați continuu în stări de „luptă sau fugă” (fight or flight) influențează și mențin procesele inflamatorii din organism. Inflamația persistentă poate afecta sistemul circulator, crescând riscul de boli cardiovasculare, iar atunci când este direcționată cronic către anumite organe, sistemul imunitar devine suprasolicitat — crescând vulnerabilitatea la infecții și la afecțiuni care pot deveni cronice (Slavich & Irwin, 2014). Aceasta explică de ce procesul de vindecare nu se limitează la înțelegerea intelectuală a experiențelor dificile: emoțiile trebuie recunoscute și integrate, iar corpul trebuie inclus activ în procesul de reglare și recuperare.
Transmiterea intergenerațională a stresului
Impactul stresului cronic nu se limitează la experiența individuală. Cercetările din domeniul epigeneticii — știința care studiază modificările expresiei genetice fără alterarea secvenței ADN — au demonstrat că stresul poate traversa familiile de-a lungul generațiilor. Studiile lui Rachel Yehuda și ale colegilor săi au arătat că urmașii supraviețuitorilor Holocaustului prezintă modificări epigenetice asociate cu un răspuns alterat la stres, chiar și în absența expunerii directe la traumă (Yehuda et al., 2016). În același sens, cercetările pe animale și studiile observaționale pe populații umane au evidențiat că efectele stresului matern prenatal sau ale traumei parentale nerezolvate pot fi transmise biologic și comportamental copiilor (Meaney, 2010).
Buqué explică această dinamică în termeni accesibili: „Atunci când suntem concepuți, moștenim nu doar caracteristici precum culoarea ochilor, părul și înălțimea, ci și trăsături de personalitate și chiar modul în care facem față factorilor de stres ai vieții. De fapt, doar 2% dintre markerii genetici contribuie la caracteristicile noastre exterioare.” Emoțiile care nu sunt rezolvate sau tratate într-o generație riscă să fie transmise mai departe, devenind atât o moștenire biologică, cât și una socială — și culturală.
Stresul cronic poate contribui, în acest context, la apariția unor boli inflamatorii sau autoimune, afectând capacitatea organismului de a menține echilibrul intern. Aceasta nu este o fatalitate, ci un punct de plecare: a recunoaște aceste tipare este primul pas pentru a le schimba.
Vindecarea ca proces conștient și gradual
Înțelegerea pozitivității toxice și a impactului ei intergenerațional deschide o întrebare esențială: cum poate arăta procesul de vindecare? Răspunsul nu constă în a abandona speranța, ci în a construi o relație mai onestă cu propria viață interioară. Cercetările în domeniul reglării emoționale arată că exprimarea și validarea emoțiilor — chiar și a celor dificile — este asociată cu o mai bună sănătate psihologică și o mai mare reziliență (Gross, 2002). Aceasta presupune a crea spațiu pentru tristețe, frică sau îngrijorare, fără a le amplifica inutil, dar și fără a le suprima.
Practica psihologică contemporană propune abordări integrate — care includ corpul, nu doar mintea — tocmai pentru că sistemul nervos înregistrează și stochează experiențele emoționale la nivel somatic. Tehnici precum terapia somatică, mindfulness-ul sau EMDR (Eye Movement Desensitization and Reprocessing) sunt utilizate tot mai frecvent în procesul de integrare a traumei, pornind de la premisa că vindecarea implică și reglarea fiziologică, nu doar înțelegerea cognitivă (Levine, 1997; Shapiro, 2018).
Cartea Rupe cercul. Un ghid de vindecare a traumei intergeneraționale de dr. Mariel Buqué (Editura Trei) propune tocmai un astfel de parcurs gradual — de la conștientizarea moștenirii emoționale, la transformarea ei prin reflecție ghidată și exerciții aplicate. Pornind din intersecția dintre experiența personală și practica sa clinică, Buqué construiește o incursiune ghidată cu compasiune și exemple concrete, îmbinând explicația psihologică riguroasă cu instrumentele aplicate ale schimbării.
Cine este dr. Mariel Buqué
Dr. Mariel Buqué este psiholog și specialist în trauma intergenerațională, cu experiență clinică și de formare internațională. Este fondatoarea metodei BTC Generational Trauma Therapy™ și CEO al programului Break the Cycle Psychotherapy & Consulting, prin care lucrează atât cu persoane individuale, cât și cu organizații globale. Munca sa îmbină cercetarea, practica terapeutică și educația aplicată, cu un accent constant pe responsabilitate, reziliență și transformarea conștientă a moștenirii emoționale transmise între generații. Cartea Rupe cercul poate fi achiziționată pe site-ul Editurii Trei, inclusiv în format ebook.
Resurse
Bibliografie
- Buqué, M. (2023). Break the cycle: A guide to healing intergenerational trauma. Penguin Random House. (Ediție în limba română: Rupe cercul. Un ghid de vindecare a traumei intergeneraționale, Editura Trei, colecția „Psihologie practică”.)
- Gross, J. J. (2002). Emotion regulation: Affective, cognitive, and social consequences. Psychophysiology, 39(3), 281–291.
- Gross, J. J., & Levenson, R. W. (1997). Hiding feelings: The acute effects of inhibiting negative and positive emotion. Journal of Abnormal Psychology, 106(1), 95–103.
- Levine, P. A. (1997). Waking the tiger: Healing trauma. North Atlantic Books.
- McEwen, B. S., & Stellar, E. (1993). Stress and the individual: Mechanisms leading to disease. Archives of Internal Medicine, 153(18), 2093–2101.
- Meaney, M. J. (2010). Epigenetics and the biological definition of gene × environment interactions. Child Development, 81(1), 41–79.
- Pennebaker, J. W. (1997). Writing about emotional experiences as a therapeutic process. Psychological Science, 8(3), 162–166.
- Shapiro, F. (2018). Eye movement desensitization and reprocessing (EMDR) therapy: Basic principles, protocols, and procedures (3rd ed.). Guilford Press.
- Slavich, G. M., & Irwin, M. R. (2014). From stress to inflammation and major depressive disorder: A social signal transduction theory of depression. Psychological Bulletin, 140(3), 774–815.
- van der Kolk, B. (2014). The body keeps the score: Brain, mind, and body in the healing of trauma. Viking Press. (Ediție în limba română: Corpul ține scorul, Editura Litera.)
- Yehuda, R., Daskalakis, N. P., Bierer, L. M., Bader, H. N., Klengel, T., Holsboer, F., & Binder, E. B. (2016). Holocaust exposure induced intergenerational effects on FKBP5 methylation. Biological Psychiatry, 80(5), 372–380.
