Cleptomania este o afecțiune caracterizată printr-o irezistibilă dorință de a fura. Oamenii vor fura obiecte de care nu au nevoie, pe care și-ar permite să le cumpere sau care au o valoare monetară mică sau deloc. Persoanele cu cleptomanie se confruntă cu o tensiune care este ameliorată prin comiterea furtului.
Cleptomania apare adesea cândva în timpul adolescenței și apare mai frecvent la femei decât la bărbați. Deoarece furtul este ilegal, această tulburare poate duce la consecințe juridice semnificative.
Persoanele cu cleptomanie se pot confrunta cu arestări, procese și chiar încarcerare ca urmare a simptomelor lor. Un studiu efectuat pe pacienți clinici a constatat că mai mult de 68% dintre cei cu cleptomanie au fost arestați pentru furt. Puțin peste 20% dintre acești pacienți au fost condamnați și închiși pentru infracțiunile lor.
Deși cineva cu această tulburare va evita în general furtul atunci când este posibilă arestarea imediată, individul de obicei nu planifică furturile. Persoanele cu cleptomanie se simt de obicei deprimate sau vinovate de furturi după ce apar.
Aproximativ 0,3 – 0,6 la sută dintre oameni se estimează că suferă de această afecțiune. Conform criteriilor de diagnostic stabilite de Asociația Americană de Psihiatrie în DSM-5, cleptomania se caracterizează printr-o incapacitate repetată de a rezista dorinței de a fura. Persoanele cu această afecțiune experimentează o acumulare de tensiune înainte de furt și o eliberare consecventă de anxietate și tensiune atunci când comite un furt. Furtul are ca rezultat sentimente de satisfacție, ușurare și chiar plăcere.
Este important să rețineți că cleptomania nu implică furtul pentru câștig personal. Persoanele cu această afecțiune nu fură lucruri pe baza unui stimulent financiar sau pentru că râvnesc obiectele pe care le iau. Aceste furturi nu sunt, de asemenea, legate de faptul că nu vă puteți permite articolele în cauză. În multe cazuri, articolele în sine pot deține o valoare monetară mică sau deloc.
Uneori, o persoană cu cleptomanie va stoca obiectele undeva, deseori pentru a nu fi niciodată privite sau utilizate. Alții se pot debarasa de obiectele furate oferindu-le prietenilor și familiei sau chiar întorcându-le la locul de unde au fost luate.
Episoadele de furt nu implică de obicei o planificare elaborată și apar adesea spontan. Persoanele cu această afecțiune se pot afla într-un cadru public, cum ar fi un mall sau un supermarket, atunci când dorința de a fura crește. Intensitatea acestor impulsuri poate varia. Persoanele cu această afecțiune pot evita să comită furturi atunci când este mare probabilitatea ca furtul lor să fie detectat, cum ar fi atunci când personalul magazinului sau oamenii legii sunt în apropiere.
Criteriile DSM-5 pentru un diagnostic de cleptomanie includ:
- Impulsuri recurente de a fura – și cazuri de furt – obiecte care nu sunt necesare pentru uz personal sau câștig financiar
- Senzație de tensiune crescută chiar înainte de furt
- Simțiți plăcere, satisfacție sau ușurare în momentul furtului
- Furturile nu sunt comise ca răspuns la iluzii sau halucinații sau ca expresii de răzbunare sau furie
- Furturile nu pot fi explicate mai bine prin tulburarea antisocială a personalității, tulburarea de conduită sau un episod maniacal
- Vârsta de debut pentru cleptomanie este variabilă. Poate începe în copilărie, adolescență sau maturitate și, în cazuri rare, la vârsta adultă târzie.
Cleptomania se distinge de furtul normal din magazine, deoarece hoții din magazine își planifică de obicei furturile și îndeplinesc acest comportament pentru a achiziționa obiecte pe care le doresc, dar nu își permit să le aibă. Persoanele cu cleptomanie, pe de altă parte, fură spontan pentru a ameliora tensiunea care continuă să se construiască dacă nu acționează.
Cleptomania poate apărea singură, dar apare adesea alături de alte condiții. Persoanele cu această afecțiune pot fi predispuse la consumul de substanțe și anxietate, precum și la alte tulburări asociate controlului impulsurilor. Unele alte tulburări care pot apărea alături de cleptomanie includ:
- Tulburări de dispoziție
- Tulburare de panica
- Tulburare de anxietate de separare
- Tulburare dismorfică a corpului
- Tulburare obsesiv-compulsive
- Alte tulburări de control al impulsurilor
De asemenea, s-a demonstrat că tulburarea este asociată cu consumul de substanțe și alcool. Unii experți sugerează că poate exista un tip de legătură genetică comună între tulburările consumului de substanțe și cleptomania.
Cercetările au constatat, de asemenea, că 73% dintre persoanele cu cleptomanie sunt diagnosticate cu o tulburare afectivă la un moment dat în viața lor. Studiile sugerează, de asemenea, rate de comorbiditate ridicate în mod similar cu alte afecțiuni psihiatrice, inclusiv tulburări de anxietate, tulburări bipolare și tulburări alimentare. .
Pentru a diagnostica cleptomania, trebuie stabilit mai întâi că simptomele nu pot fi explicate mai bine de o altă afecțiune psihiatrică, cum ar fi tulburarea de conduită sau tulburarea de personalitate antisocială.
Cleptomania este de obicei diagnosticată de către un medic sau un profesionist în sănătate mintală. Deoarece cleptomania co-apare în mod obișnuit cu alte afecțiuni, cum ar fi tulburările alimentare, abuzul de substanțe și alcool și tulburările de anxietate, este adesea diagnosticată atunci când oamenii sunt îndrumați la un medic pentru simptomele lor psihiatrice comorbide. Diagnosticul poate apărea, de asemenea, dacă simptomele cleptomaniei au dus la arestarea pentru furt.
La examinarea inițială de către un medic, pacientul poate fi îndrumat la un psiholog sau psihiatru pentru o evaluare ulterioară. Diagnosticul poate implica utilizarea unor interviuri cu pacienții și o revizuire a dosarelor juridice. Administrarea unor scale psihometrice, cum ar fi Scara de evaluare a simptomelor Kleptomania (K-SAS) sau Scala Yale Brown Obsessive Compulsive, modificată pentru Kleptomanie (K-YBOCS), poate fi, de asemenea, utilă în stabilirea unui diagnostic.
Cauze cleptomania
Cauzele exacte ale cleptomaniei sunt abilitatea investigată, deși se sugerează că influențele genetice și de mediu pot juca un rol. Diferite perspective în psihologie au sugerat câteva explicații posibile:
Abordarea psihanalitică: explicațiile psihanalitice pentru cleptomanievau conceptualizat-o într-o varietate de moduri. Unii sugerează că oamenii sunt determinați să obțină obiecte pentru a compensa în mod simbolic un anumit tip de pierdere sau neglijare timpurie. Conform acestei abordări, tratamentul tulburării constă în descoperirea motivațiilor care stau la baza comportamentului.
Abordarea cognitiv-comportamentală: explicațiile cognitiv-comportamentale sugerează că tulburarea poate începe atunci când un individ este întărit pozitiv pentru că fură ceva. După ce apare primul furt fără consecințe negative, devine mai probabil ca comportamentul să apară din nou în viitor.
În cele din urmă, indicii care devin asociate cu acțiunile de furt devin foarte puternice, ceea ce face mult mai probabil să continue. Atunci când o persoană se găsește într-o situație în care sunt prezente indicii de mediu similare, ar putea găsi nevoia copleșitoare de a fura pur și simplu.
Deoarece actul furtului ameliorează stresul și tensiunea pe care individul le experimentează, comportamentul devine asociat și cu ameliorarea stresului. În timp, individul poate începe să fure ca mijloc de a face față și de a ușura stresul.
Abordarea biologică: explicațiile biologice sugerează că comportamentul poate fi legat de regiuni specifice ale creierului și de o posibilă dereglare a anumitor neurotransmițători. Unele studii au legat apariția cleptomaniei de disfuncții în lobul frontal al creierului. În două cazuri raportate, traumatismul contondent al lobului frontal a dus la simptome fizice, cum ar fi amețeli, simptome comportamentale precum agresivitatea și simptome cognitive, cum ar fi pierderea memoriei urmată de apariția bruscă a comportamentelor legate de cleptomanie.
Studiile au arătat, de asemenea, că SSRI-urile au fost utilizate pentru tratarea eficientă a cleptomaniei, indicând faptul că ar putea fi implicată reglarea serotoninei. Alți neurotransmițători, cum ar fi dopamina și opiodurile endogene, pot juca, de asemenea, un rol în dezvoltarea tulburării.
Tratament cleptomania
Tratamentul pentru cleptomanie poate include o combinație de psihoterapie și psihofarmacologie.
Consilierea sau terapia pot fi într-un cadru de grup sau individual. De obicei, vizează abordarea problemelor psihologice care stau la baza cleptomaniei. Tratamentele posibile includ:
- Terapia de modificare a comportamentului
- Terapia de familie
- Terapie cognitiv comportamentală
- Terapia psihodinamică
- Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS), care cresc nivelul serotoninei în creier, pot fi utilizați și pentru tratarea cleptomaniei.
Psihoterapia este adesea o primă linie de tratament pentru tulburările de control al impulsurilor, cu scopul de a ajuta pacientul să învețe să-și recunoască impulsurile, să descopere de ce acționează pe baza acestor impulsuri și să găsească modalități mai adecvate de ameliorare a impulsurilor și tensiunii. Recent, a existat o schimbare către utilizarea intervențiilor psihofarmacologice alături de abordările psihoterapeutice.
