Un studiu recent, publicat în PLoS Biology, oferă o teorie mai clară privind halucinațiile auditive din schizofrenie. Cercetătorii au descoperit că un mecanism esențial – prin care creierul distinge între vocea proprie și vocile externe – nu funcționează corect în schizofrenie, ducând la „auzirea” propriei voci ca și cum ar aparține altcuiva. Această descoperire ar putea deschide calea spre noi strategii de tratament, incluzând metode de stimulare non-invazivă a zonelor cerebrale care interacționează cu sistemul motor și cel auditiv.
Halucinațiile auditive: mai frecvente decât cele vizuale
Când ne gândim la schizofrenie, adesea ne imaginăm oameni care văd lucruri inexistente. În realitate, peste 70% dintre persoanele cu schizofrenie experimentează halucinații auditive, cum ar fi „auzul vocilor” – mult mai răspândite decât halucinațiile vizuale. Conform noilor cercetări, o posibilă explicație este că aceste voci sunt, de fapt, ecouri interne ale propriului discurs, care ajung să fie percepute ca externe din cauza unui „defect” în sistemul nervos.
Cum își dă seama creierul când vocea e „a ta” sau „a altora”
Organismul uman dispune de un mecanism prin care identifică dacă un stimul senzorial provine din acțiunile proprii sau din mediul înconjurător. Exemple:
- Atingerea și gâdilatul: Majoritatea oamenilor nu pot să se gâdile singuri, deoarece creierul „știe” că stimulul vine de la tine și limitează reacția.
- Vocea proprie: Când vorbești, creierul își „așteaptă” sunetul cu puțin timp înainte ca acesta să apară, reducând surpriza că „auzi pe cineva”.
Rezultatul acestor procese scade intensitatea senzației. Așa se explică de ce, de pildă, dacă te lovești singur pe braț, impactul este mai puțin șocant decât dacă ești lovit de altcineva, pe neașteptate.
În limbajul specialiștilor, există două semnale de bază:
- Efference copy (copia efferentă) – un mesaj transmis de creier că urmează să faci o acțiune (ex. să vorbești), pentru a pregăti sistemul senzorial să nu perceapă gestul ca fiind străin.
- Corollary discharge – un semnal care „etichetează” sunetul rezultat drept al tău, astfel încât să nu-l confunzi cu surse externe.
Ce se întâmplă în schizofrenie?
În mod normal, aceste semnale se sincronizează armonios. Însă în schizofrenie:
- Copia efferentă nu mai anunță corect creierul despre ce urmează să spui.
- Corollary discharge nu mai marchează eficient vocea ca fiind a ta.
Prin urmare, persoana își „aude” propria voce, dar o percepe drept venind din afară. Acest mecanism disfuncțional ar putea explica și de ce halucinațiile auditive sunt mai frecvente decât cele vizuale la bolnavii de schizofrenie: vorbirea implică o legătură strânsă între sistemul motor și cel auditiv, iar o eroare în acest circuit se traduce rapid în halucinații sonore.
„Pacienții cu schizofrenie nu pot suprima ecoul vocii proprii,” explică Xing Tian, coautor al studiului. Pe scurt, se creează un buclaj de feedback, în care persoana nu poate face diferența dintre sunetele auto-generate și cele venite din mediu, iar creierul reacționează ca și cum ar „auzi” pe altcineva.
Deschiderea unor noi căi de tratament
Această descoperire indică faptul că există o comunicare neobișnuită între sistemele motor (implicate în vorbire) și cele senzoriale (implicate în auz). În lumina acestor concluzii, specialiștii vorbesc despre posibile intervenții de stimulare non-invazivă – de pildă, stimularea magnetică transcraniană (TMS) – asupra regiunilor cerebrale responsabile de procesarea și anticiparea actului vorbirii.
„Dacă putem viza precis zonele unde aceste semnale se produc și corecta ‘erorile’”, sugerează Tian, „am putea reduce halucinațiile auditive.” El adaugă că această abordare ar putea fi relevantă și pentru alte tulburări mintale, precum depresia, anxietatea sau anumite forme de autism, unde interacțiunea dintre componentele senzoriale și motorii ar putea juca un rol.
Concluzii: O privire nouă asupra halucinațiilor
Cercetarea recentă din PLoS Biology aduce o lumină suplimentară asupra modului în care creierul în schizofrenie își „trădează” posesorul. Dezvoltarea de tratamente ce țintesc direct rețeaua motor-senzorială promite noi direcții de intervenție. Este un pas înainte în înțelegerea unei boli deseori marcată de confuzie și stigmat, în special în privința halucinațiilor auditive. Mai mult, acest studiu invită la extinderea investigațiilor și în alte tulburări în care „vocea interioară” scapă de sub control, sugerând că patologia ar putea rezida în modul în care creierul anticipează și clasifică propriile acțiuni.
