De ce dorim ceea ce dorim? Fie că este vorba despre un fel de mâncare, atenția unei persoane, o țigară sau o a treia cafea, adesea credem că dorim aceste lucruri pentru că ne plac. Este o poziție intuitivă, susținută de filosoful John Stuart Mill, care a argumentat că, atunci când dorim ceva, este pentru că vrem plăcerea pe care aceasta ne-o va aduce. În lucrarea sa „Utilitarism” din 1863, Mill a scris: „Este imposibil, din punct de vedere fizic și metafizic, să dorești ceva fără ca ideea acestuia să fie plăcută.”
Cu toate acestea, uneori realizăm că nu am savurat cu adevărat acea felie de tort sau acea cafea, în ciuda dorinței puternice de a le consuma. Cercetările științifice confirmă că este posibil să dorim ceva care nu ne place foarte mult. Kent Berridge, un neurocercetător de la Universitatea din Michigan, a ajutat la dezvăluirea diferenței dintre aceste două procese: „a vrea”, adică motivația sau impulsul de a căuta o recompensă, și „a plăcea”, adică plăcerea derivată din experiența în sine.
Studiile lui Berridge au arătat că mecanismele neurochimice pentru „a vrea” și „a plăcea” sunt distincte, fiind generate de substanțe chimice și regiuni diferite din creier. Aceste descoperiri ne ajută să înțelegem mai bine nu doar dependența, dar și pierderea motivației asociată cu anumite tulburări mentale și comportamentele noastre de zi cu zi.
Diferențierea dintre „a vrea” și „a plăcea”
În anii 1980, Berridge era un student la doctorat care cerceta „plăcerea” și era convins că dopamina este responsabilă pentru aceasta, întrucât fusese recent descoperit sistemul de recompensă dopaminergic. Când neurocercetătorul Roy Wise a blocat dopamina în creierele șobolanilor, aceștia au încetat să mănânce, să se împerecheze și să socializeze, ceea ce a sugerat că pierduseră plăcerea asociată cu aceste recompense.
Totuși, experimentele lui Berridge au dus la o surpriză. Deși blocarea dopaminei le-a redus motivația de a mânca, nu le-a schimbat răspunsul de plăcere față de alimentele dulci pe care le consumau. Acest lucru a demonstrat că dopamina este mai degrabă implicată în „a vrea” decât în „a plăcea”. Cu alte cuvinte, dopamina este asociată cu anticiparea recompenselor, nu neapărat cu plăcerea derivată din acestea.
Rolul dopaminei în „a vrea” și „a plăcea”
Dopamina joacă un rol esențial în motivație și anticiparea recompenselor. În creier, nucleus accumbens este regiunea asociată atât cu plăcerea, cât și cu motivația, dar în această zonă există două regiuni distincte: una implicată în generarea plăcerii și alta în motivație. Prin manipularea nivelurilor de dopamină, cercetătorii pot chiar face șobolanii să dorească un obiect dureros, cum ar fi o sondă electrificată, demonstrând astfel cum dopamina stimulează dorința de a obține o recompensă, fără a crește plăcerea resimțită.
Pe de altă parte, „plăcerea” este sprijinită de părți ale creierului care nu depind de dopamină. Echipa lui Berridge a descoperit că sistemul de plăcere este compus din așa-numitele „puncte fierbinți hedonice”. Acestea ocupă un spațiu mult mai mic decât sistemele pentru „a vrea”, ceea ce sugerează că motivația pentru recompense a evoluat înaintea plăcerii, deoarece „a vrea” este mai esențial pentru supraviețuire.
Conexiunea cu dependența
Descoperirea diferenței dintre „a vrea” și „a plăcea” a avut un impact semnificativ asupra înțelegerii dependenței. Pacienții cu dependențe raportează adesea că nu mai obțin plăcerea de odinioară din consumul de droguri, dar totuși continuă să le dorească cu intensitate. Berridge și echipa sa au observat că, dacă sistemele dopaminergice sunt sensibilizate, nivelul de „a vrea” poate crește dramatic, chiar și atunci când plăcerea rămâne neschimbată.
Acest fenomen nu se aplică doar drogurilor. Cercetările au arătat că și persoanele cu dependențe comportamentale, precum jocurile de noroc sau alimentația compulsivă, manifestă o activitate crescută în sistemul dopaminergic atunci când sunt expuse la stimuli asociați dependenței. În mod similar, oamenii încă raportează că le place gustul alimentelor când dopamina le este suprimată, dar motivația de a mânca scade.
Cum se dezechilibrează relația dintre „a vrea” și „a plăcea”
În mod ideal, „a vrea” și „a plăcea” ar trebui să meargă mână în mână. Dar în cazurile de dependență, relația dintre cele două devine dezechilibrată, iar dorința poate deveni mult mai puternică decât plăcerea. În plus, dopamina joacă un rol central în producerea dezechilibrului dintre dorință și plăcere. Oamenii care iau medicamente pentru boala Parkinson, de exemplu, pot dezvolta comportamente compulsive precum jocurile de noroc sau consumul excesiv de alimente, chiar dacă nu mai găsesc plăcere în acele activități.
Există, de asemenea, afecțiuni precum schizofrenia și depresia majoră, care pot implica anhedonia, adică pierderea plăcerii. Totuși, cercetările recente sugerează că, deși pacienții pot raporta o plăcere normală în fața recompenselor, motivația lor de a urmări aceste recompense poate fi profund afectată.
Concluzie: Cum să ne raportăm la dorințele și plăcerile noastre
Înțelegerea faptului că „a vrea” și „a plăcea” sunt procese distincte ne poate ajuta să ne confruntăm cu dorințele noastre zilnice și să le reevaluăm. De exemplu, doar pentru că simți o dorință puternică de a petrece ore întregi pe rețelele sociale, nu înseamnă că vei obține o mare satisfacție din asta. În același timp, doar pentru că nu vrei să faci o activitate, cum ar fi să mergi la alergat, nu înseamnă că nu vei ajunge să îți placă experiența.
Astfel, a nu ceda la ceea ce dorești nu înseamnă neapărat că te privezi de ceva plăcut, iar uneori este necesar să ne reevaluăm dorințele pentru a ne alinia mai bine comportamentele cu ceea ce ne aduce cu adevărat satisfacție.
