Dilema prizonierului: de ce oamenii aleg egoist, chiar când cooperarea ar fi mai bună

Dilema prizonierului este una dintre cele mai cunoscute idei din teoria jocurilor: două persoane trebuie să aleagă între cooperare și acțiune în interes propriu (defecțiune), fără să știe ce va alege cealaltă. Deși cooperarea ar produce un rezultat mai bun pentru amândoi, logica „minimizării riscului personal” îi poate împinge pe ambii spre defecțiune — adică exact rezultatul colectiv mai prost.

Conceptul a apărut în 1950 în contextul cercetărilor RAND, prin lucrările lui Merrill Flood și Melvin Dresher, iar versiunea narativă cu „doi prizonieri interogați separat” și denumirea „Prisoner’s Dilemma” au fost introduse de Albert W. Tucker pentru a face problema mai intuitivă pentru publicul din științele sociale.

Acesta este un articol adaptat și extins, pentru un public de dezvoltare personală, după un material semnat de Cynthia Vinney, PhD.)

Cum funcționează: povestea clasică, pe scurt

În versiunea populară, doi suspecți sunt interogați separat. Fiecare are două opțiuni:

• cooperare: tace (nu îl trădează pe celălalt)
• defecțiune: îl trădează pe celălalt (mărturisește)

Rezultatele tipice sunt:

• dacă unul defectează și celălalt cooperează, „trădătorul” primește pedeapsă mai mică, iar cel loial primește pedeapsă mare
• dacă amândoi cooperează, primesc pedepse relativ mici
• dacă amândoi defectează, primesc pedepse medii

Punctul dureros al dilemei este acesta: pentru fiecare individ, defecțiunea pare „mai sigură” (te protejezi indiferent de ce face celălalt), dar dacă amândoi gândesc astfel, ajung la un rezultat mai prost decât cooperarea.

De ce alegem „rațional” ceva care ne strică tuturor

În limbaj de teorie a jocurilor, dilema prizonierului arată conflictul dintre:

• optimizarea individuală (strategie dominantă, în varianta clasică)
• optimizarea colectivă (rezultatul cel mai bun pentru grup)

Într-o rundă unică, fără relație viitoare și fără mecanisme de încredere, defecțiunea tinde să fie alegerea „prudentă”: nu vrei să fii singurul care cooperează și rămâne cu costul mare.

Cum apare în viața reală: exemple ușor de recunoscut

Dilema prizonierului e un model util tocmai fiindcă apare peste tot unde există:

• beneficii pe termen scurt pentru „fiecare pe cont propriu”
• costuri pe termen lung care se împart între toți

Câteva exemple tipice:

• competiție între firme: reduceri agresive/„subcotare” care aduc câștig rapid, dar erodează piața și marjele pe termen lung
• curse ale înarmării: dezarmarea ar avantaja ambele părți, dar neîncrederea împinge către escaladare (exact genul de aplicație care a interesat RAND în perioada timpurie)
• probleme de mediu (ex. supraexploatare): câștig individual imediat vs. pierdere colectivă ulterioară
• viața de cuplu / familie: „dacă eu fac economii și tu nu, eu pierd; dacă niciunul nu face, tot pierdem” — tiparul e același, doar miza diferă

În multe situații reale, tentația individuală e tangibilă și imediată, iar beneficiul cooperării e difuz și întârziat. Asta face cooperarea fragilă.

Variante importante: jocul repetat schimbă regulile psihologice

În realitate, rareori avem o singură interacțiune. Când jocul se repetă (iterated Prisoner’s Dilemma), apar elemente care pot susține cooperarea:

• reputație
• memorie a interacțiunilor
• semnale (gesturi, angajamente, consecvență)
• posibilitatea de „reparație” după un conflict

Aceste condiții fac cooperarea mai plauzibilă decât în varianta „one-shot”.

„Tit-for-tat”: strategia simplă care a devenit celebră

Una dintre cele mai cunoscute strategii pentru jocul repetat este tit-for-tat:

1. începe prin a coopera
2. apoi repetă ultima mișcare a celuilalt (cooperare cu cooperare, defecțiune cu defecțiune)

Strategia a devenit faimoasă după turneele lui Robert Axelrod, unde a performat excelent, pentru că e:

• „drăguță” (începe cooperant)
• retaliatorie (nu lasă defecțiunea nepedepsită)
• iertătoare (revine la cooperare imediat ce celălalt revine)
• clară (ușor de „citit” de adversar)

Limitări: ce NU surprinde dilema prizonierului

Modelul e util, dar nu e viața însăși. Limitele tipice:

• reduce alegerile la două opțiuni (cooperare/defecțiune), deși realitatea are nuanțe
• în varianta clasică, nu surprinde suficient relațiile pe termen lung, normele, instituțiile și mecanismele de aplicare a regulilor (deși variantele „repetate” tocmai asta încearcă să aproximeze)

Cu toate acestea, dilema prizonierului rămâne un instrument bun pentru a reîncadra conflictele: nu ca „cine are dreptate”, ci ca „ce structură de stimulente și ce nivel de încredere ne împing spre rezultate proaste”.

Ce poți lua practic din model: 7 idei pentru cooperare în viața de zi cu zi

1. Clarifică miza comună: ce pierdeți amândoi dacă „defectați” (chiar dacă fiecare are un mic câștig pe termen scurt)?
2. Fă primul pas cooperant, dar cu limite: tit-for-tat funcționează tocmai fiindcă nu e naiv.
3. Micșorează incertitudinea: reguli clare, criterii, așteptări explicite (în echipă, în cuplu, în parteneriate).
4. Crește vizibilitatea comportamentelor: când oamenii știu că acțiunile sunt observabile (reputație), cooperarea devine mai probabilă.
5. Schimbă „plățile”: uneori nu oamenii sunt problema, ci sistemul. Bonusuri, penalizări, contracte, norme — toate pot muta echilibrul.
6. Plan de reparație: cum reveniți la cooperare după o abatere? Fără asta, o singură defecțiune poate bloca totul.
7. Nu confunda cooperarea cu sacrificiul unilateral: cooperarea durabilă e reciprocă și verificabilă în timp.