La un an după o dietă reușită, hormonii care reglează foamea rămân modificați și împing corpul înapoi spre greutatea inițială (Sumithran et al., 2011). Această observație stă la baza cărții De ce mâncăm (prea mult). Noua știință a apetitului, semnată de chirurgul bariatric Andrew Jenkinson și publicată recent la Editura Trei. Volumul propune o idee incomodă: eșecul dietelor nu ține de lipsa de voință, ci de o biologie care apără activ rezervele de grăsime.
Jenkinson lucrează la University College London Hospital și practică chirurgia bariatrică de peste cincisprezece ani. În acest timp a consultat și a discutat cu peste 3.000 de pacienți care se confruntau cu obezitatea. Din aceste întâlniri s-a născut cartea.
De ce nu se potriveau cele două povești
Autorul mărturisește că motivul scrierii a venit chiar de la pacienți. Ceea ce îi spuneau ei nu se potrivea cu explicațiile oficiale despre obezitate. „Cineva înțelesese lucrurile greșit”, scrie el, referindu-se la discrepanța dintre teoria medicală și experiența trăită a oamenilor.
Această tensiune organizează întreaga carte. Pe de o parte, modelul clasic tratează greutatea ca pe o simplă ecuație între calorii consumate și calorii arse. Pe de altă parte, pacienții descriau un corp care părea să lupte împotriva lor.
Cercetarea contemporană dă dreptate mai degrabă pacienților. Corpul reglează greutatea printr-un sistem complex de hormoni și semnale, nu printr-un contor de calorii.
Corpul își apără propria greutate
Ideea centrală a cărții este că organismul are un fel de set point, un nivel de referință al greutății pe care încearcă să îl mențină. Când slăbești sub acest nivel, corpul reacționează ca la o amenințare.
Studiul lui Sumithran și colegii, publicat în New England Journal of Medicine, a urmărit 50 de persoane timp de un an. După dietă, nivelul de leptină scădea, iar cel de grelină, hormonul foamei, creștea. Aceste modificări persistau și după un an (Sumithran et al., 2011).
Cu alte cuvinte, corpul trimitea semnale de foame mult timp după terminarea dietei. Nu era o slăbiciune de caracter, ci o adaptare fiziologică.
La acest mecanism se adaugă un al doilea, numit termogeneză adaptativă. După pierderea în greutate, corpul consumă mai puțină energie decât ar prezice noua sa masă (Rosenbaum & Leibel, 2010). Practic, metabolismul încetinește pentru a economisi resurse.
Rata de revenire la greutatea inițială după o slăbire reușită depășește 80% (Rosenbaum & Leibel, 2010). Această cifră explică de ce atât de mulți oameni trăiesc efectul yo-yo.
Mediul care ne împinge să mâncăm mai mult
A doua mare secțiune a cărții, pe care Jenkinson o numește „Lecții de obezogenie”, mută atenția de la individ la mediu. Aici intră industria alimentară, zahărul ascuns și alimentele ultraprocesate.
Un experiment riguros susține această perspectivă. Cercetătorii de la NIH au hrănit participanții cu două diete echivalente ca aport de calorii, zahăr, grăsimi și fibre (Hall et al., 2019). Singura diferență era gradul de procesare al alimentelor.
Rezultatul a fost surprinzător. Pe dieta ultraprocesată, oamenii au consumat în medie cu aproximativ 500 de calorii pe zi mai mult, deși mesele erau la fel de sățioase pe hârtie (Hall et al., 2019). Corpul lor nu compensa, ci pur și simplu mânca mai mult.
Acest experiment sprijină una dintre tezele cărții: mediul alimentar modern este construit în așa fel încât să ne depășească semnalele naturale de sațietate. Problema nu este doar în noi, ci și în ceea ce ni se oferă.
Ce propune concret autorul
În ultima parte, „Planul pentru o greutate mai sănătoasă”, Jenkinson evită promisiunile de tip dietă-minune. Accentul cade pe optimizarea metabolismului, reducerea stresului și construirea unor obiceiuri sustenabile.
Logica este coerentă cu restul cărții. Dacă problema este un set point ridicat și un mediu obezogen, atunci soluția nu poate fi înfometarea. Autorul argumentează pentru schimbarea calității alimentelor, nu doar a cantității.
Această abordare se aliniază cu literatura clinică actuală. Menținerea pe termen lung a unei greutăți reduse este mai eficientă prin intervenții graduale decât prin restricții severe (conform literaturii de specialitate).
De ce contează cartea pentru cititorul din România
Obezitatea și supragreutatea afectează o parte semnificativă a populației adulte din România, în linie cu tendințele europene. Într-un context în care dietele restrictive și „soluțiile rapide” circulă intens pe rețelele sociale, o carte care explică mecanismele reale ale apetitului are valoare practică.
De ce mâncăm (prea mult) a apărut la Editura Trei, în colecția dedicată sănătății și nutriției. Prețul orientativ se situează în jurul valorii cărților de nonficțiune ale editurii, iar volumul poate fi găsit atât în librăriile fizice, cât și online.
Cartea nu înlocuiește însă consultul de specialitate. Persoanele care se confruntă cu obezitatea sau cu o relație dificilă cu mâncarea pot cere ajutor de la un medic sau de la un psiholog clinician. Registrul specialiștilor acreditați este disponibil prin Colegiul Psihologilor din România (copsi.ro).
Dincolo de subiectul greutății, cartea atinge o temă mai largă din sănătatea mintală. Multă rușine și autocritică se nasc din convingerea că greutatea ține exclusiv de voință. Înțelegerea biologiei din spatele apetitului poate reduce această povară emoțională și poate deschide calea către decizii mai blânde față de propriul corp.
Refereinte
- Jenkinson, A. (2025). De ce mâncăm (prea mult). Noua știință a apetitului. Editura Trei. https://www.edituratrei.ro/carte/de-ce-mancam-prea-mult/15011/
- Hall, K. D., Ayuketah, A., Brychta, R., Cai, H., Cassimatis, T., Chen, K. Y., … Zhou, M. (2019). Ultra-processed diets cause excess calorie intake and weight gain: An inpatient randomized controlled trial of ad libitum food intake. Cell Metabolism, 30(1), 67–77.e3. https://doi.org/10.1016/j.cmet.2019.05.008
- Rosenbaum, M., & Leibel, R. L. (2010). Adaptive thermogenesis in humans. International Journal of Obesity, 34(Suppl 1), S47–S55. https://doi.org/10.1038/ijo.2010.184
- Sumithran, P., Prendergast, L. A., Delbridge, E., Purcell, K., Shulkes, A., Kriketos, A., & Proietto, J. (2011). Long-term persistence of hormonal adaptations to weight loss. The New England Journal of Medicine, 365(17), 1597–1604. https://doi.org/10.1056/NEJMoa1105816
