În 2022, aproximativ 890 de milioane de adulți trăiau cu obezitate, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Prevalența globală la adulți s-a dublat față de 1990, iar explicațiile bazate exclusiv pe autocontrol par insuficiente. Cartea lui Andrew Jenkinson examinează biologia apetitului și dificultatea menținerii scăderii ponderale (WHO, 2025).
De ce regula „mănâncă mai puțin” explică doar o parte
Andrew Jenkinson practică chirurgia bariatrică și relatează experiența acumulată cu peste 3.000 de pacienți. Mulți slăbiseră prin diete, însă greutatea revenea după încheierea perioadelor restrictive. Repetarea ciclului slăbire și recâștigare producea frecvent rușine și sentimentul eșecului.
Autorul pornește de la conflictul dintre recomandările standard și reacțiile observate în cabinet. Volumul mută discuția spre apetitul reglat biologic, gene, hormoni și mediul alimentar. Această perspectivă coincide cu definiția OMS a obezității ca boală cronică recidivantă și multifactorială (Jenkinson, 2026; WHO, 2025).
Jenkinson contestă ideea că rezultatul depinde numai de disciplina persoanei. El păstrează principiul balanței energetice, dar analizează mecanismele care influențează aportul și consumul. Întrebarea devine mai precisă: de ce organismul rezistă schimbării și favorizează revenirea greutății?
Cum apără organismul o anumită zonă de greutate
Conceptul central este punctul de echilibru al greutății, numit și set point. El descrie intervalul pe care organismul tinde să îl apere prin foame și consum energetic. Modelul rămâne o explicație teoretică, fără un test clinic care să indice o valoare exactă (Farias et al., 2011).
Jenkinson folosește acest concept pentru a explica diferențele dintre persoane și dificultatea dietelor repetate. Genetica poate influența predispoziția, iar mediul poate deplasa treptat zona apărată de organism. Autorul discută efectele somnului, stresului, alimentelor și activității fizice asupra metabolismului.
Cartea recurge la Experimentul Minnesota pentru a introduce efectele restricției alimentare prelungite. Exemplul apare lângă istorii despre beduini, vacile sacre și teoria genei economice. Aceste episoade leagă biologia apetitului de evoluție și cultură.
Ce se schimbă hormonal după slăbire
Un studiu coordonat de Priya Sumithran a urmărit persoane după o dietă hipocalorică de zece săptămâni. La un an, mai multe modificări hormonale favorabile foamei și recâștigării greutății persistau. Participanții raportau și un apetit mai ridicat decât înaintea intervenției (Sumithran et al., 2011).
Leptina, asociată cu rezervele energetice, scade după pierderea grăsimii corporale. Grelina și alte semnale ale apetitului se pot modifica în direcția creșterii foamei. Aceste reacții biologice nu anulează comportamentul, însă schimbă efortul necesar menținerii rezultatului (Sumithran et al., 2011).
Un alt studiu a urmărit 14 participanți ai competiției „The Biggest Loser” timp de șase ani. Metabolismul bazal rămânea redus, chiar după recâștigarea unei părți considerabile din greutate. Eșantionul mic și slăbirea extremă limitează generalizarea acestor rezultate (Fothergill et al., 2016).
Mediul alimentar poate încuraja consumul fără decizie conștientă
Jenkinson descrie mediul modern ca factor care modifică apetitul și accesul la hrană. Disponibilitatea permanentă, porțiile mari și alimentele foarte concentrate energetic reduc efortul necesar consumului. Alegerea individuală funcționează în interiorul acestui context, nu separat de el.
Un experiment controlat a comparat două regimuri oferite acelorași 20 de adulți internați. Dieta ultraprocesată a determinat un consum zilnic cu aproximativ 500 de kilocalorii mai mare. Participanții au câștigat greutate, deși mesele prezentate aveau cantități similare de macronutrienți (Hall et al., 2019).
Studiul a durat doar patru săptămâni și nu reproduce complet viața cotidiană. Totuși, designul controlat arată că structura alimentelor poate modifica spontan cantitatea consumată. Rezultatul susține accentul cărții asupra mediului, sațietății și vitezei de consum (Hall et al., 2019).
De ce obezitatea infantilă schimbă discuția despre voință
World Obesity Atlas 2026 descrie o creștere rapidă a obezității în rândul copiilor de vârstă școlară. Prevalența globală a urcat de la aproximativ 4% în 1975 la aproape 20% în 2022. Raportul anticipează mai mulți copii cu obezitate decât copii subponderali la nivel mondial (World Obesity Federation, 2026).
Copiii cresc într-un mediu alimentar pe care nu îl pot controla singuri. Oferta din familie, școală și comunitate modelează expunerea, preferințele și accesul la mișcare. OMS asociază obezitatea infantilă cu riscuri metabolice și consecințe psihosociale, inclusiv stigmatizare și bullying (WHO, 2025).
Jenkinson discută transmiterea riscului între generații prin genetică, epigenetică și mediu. Explicația sa evită reducerea problemei la alegerile copilului sau la vina părinților. Datele globale susțin intervenții familiale, școlare și de sănătate publică.
Rușinea corporală poate îndepărta oamenii de îngrijire
Cartea oferă o contrapondere limbajului moralizator folosit frecvent în discuțiile despre greutate. Explicațiile biologice pot reduce autoînvinovățirea, fără să nege posibilitatea schimbării comportamentale. Această delimitare contează pentru sănătatea mintală și relația cu serviciile medicale.
Ghidul NICE recomandă conversații sensibile, centrate pe persoană și lipsite de judecată. Stigmatizarea poate afecta sănătatea mintală și poate deveni o barieră în accesarea îngrijirii. Evaluarea ar trebui să includă experiențele persoanei, istoricul medical și contextul social (NICE, 2025).
Pentru unii cititori, dietele repetate coexistă cu episoade de mâncat compulsiv sau restricție severă. Cartea poate clarifica mecanisme generale, dar nu poate stabili un diagnostic individual. Astfel de simptome necesită evaluare medicală și psihologică realizată de profesioniști acreditați.
Ce oferă volumul și unde trebuie citit cu prudență
Punctul forte al cărții este legătura dintre fiziologie, istorie alimentară și experiența clinică. Jenkinson explică accesibil termeni precum sațietatea, leptina, insulina și adaptarea metabolică. Exemplele culturale fac lectura mai fluidă, fără să transforme volumul într-un manual universitar.
Unele formulări ale autorului sugerează că cititorul va găsi o explicație și o soluție. Cercetarea actuală susține complexitatea obezității, însă răspunsul la tratament diferă considerabil. Nicio teorie singulară nu poate descrie complet genetica, medicația, somnul și condițiile socioeconomice.
Conceptul de set point este util pentru înțelegerea rezistenței biologice la slăbire. Totuși, el nu trebuie interpretat ca destin metabolic sau limită imposibil de modificat. Intervențiile clinice pot combina alimentația, activitatea fizică, sprijinul comportamental, medicația și chirurgia.
Ediția românească și relevanța pentru cititori
„De ce mâncăm (prea mult). Noua știință a apetitului” a apărut în 2026 la Editura Trei. Ediția tipărită are 488 de pagini și este tradusă de Constantin Dumitru-Palcus. Prețul afișat la momentul redactării era aproximativ 59 de lei pentru volumul tipărit.
Cartea este relevantă într-un spațiu unde greutatea este încă discutată frecvent prin vină și disciplină. Cititorii pot folosi ideile pentru a formula întrebări mai bune în consultațiile medicale. Recomandările personale trebuie adaptate analizelor, istoricului și eventualelor afecțiuni asociate.
Practica actuală mută accentul spre managementul pe termen lung și comunicarea lipsită de stigmatizare. Cercetarea urmărește tot mai atent apetitul, mediul alimentar și răspunsurile individuale după slăbire. Această direcție apropie tratamentul obezității de modelul folosit pentru alte boli cronice.
Referinte
Bibliografie și resurse
Jenkinson, A. (2026). De ce mâncăm (prea mult). Noua știință a apetitului. Editura Trei.
https://www.edituratrei.ro/carte/de-ce-mancam-prea-mult/15011/
Farias, M. M., Cuevas, A. M., & Rodriguez, F. (2011). Set-point theory and obesity. Metabolic Syndrome and Related Disorders, 9(2), 85–89.
https://doi.org/10.1089/met.2010.0090
Fothergill, E., Guo, J., Howard, L., et al. (2016). Persistent metabolic adaptation 6 years after „The Biggest Loser” competition. Obesity, 24(8), 1612–1619.
https://doi.org/10.1002/oby.21538
Hall, K. D., Ayuketah, A., Brychta, R., et al. (2019). Ultra-processed diets cause excess calorie intake and weight gain. Cell Metabolism, 30(1), 67–77.e3.
https://doi.org/10.1016/j.cmet.2019.05.008
Sumithran, P., Prendergast, L. A., Delbridge, E., et al. (2011). Long-term persistence of hormonal adaptations to weight loss. The New England Journal of Medicine, 365(17), 1597–1604.
https://doi.org/10.1056/NEJMoa1105816
National Institute for Health and Care Excellence. (2025). Overweight and obesity management. NICE guideline NG246.
https://www.nice.org.uk/guidance/ng246
World Health Organization. (2025). Obesity and overweight.
https://www.who.int/news-room/fact-sheets/detail/obesity-and-overweight
World Obesity Federation. (2026). World Obesity Atlas 2026.
https://data.worldobesity.org/publications/?cat=24
