„Vrei una?” spune copilul, agitând cutia roșie de bomboane pentru a scoate sunetul familiar al dulciurilor. Tremurând de entuziasm, își privește sora mai mică cum acceptă cu bucurie darul și deschide cutia… doar pentru a descoperi că bomboanele au fost înlocuite cu bile. Băiatul râde cu poftă. Păcăleala a reușit.
Dar cum a știut copilul că păcăleala va funcționa? A fost nevoie să înțeleagă ce va crede sora lui în acel context. Vorbele lui, cutia recognoscibilă și sunetul familiar au fost indicii care să o facă să creadă că primește o bomboană adevărată. Doar când sora deschide cutia va realiza adevărul – iar fratele ei știe asta.
Această abilitate de a anticipa gândurile și credințele altora poartă numele de „teoria minții”. Nu apare decât pe la vârsta de patru-cinci ani și este esențială pentru viața socială. De exemplu, anticipăm intențiile unui șofer după semnalizarea mașinii sau înțelegem dacă cineva ne place observând limbajul nonverbal. Toate acestea presupun o capacitate subtilă de a citi mintea celorlalți.
Cum se dezvoltă teoria minții
Psihologii au început să studieze teoria minții intens în anii 1980, folosind sarcini de tip „convingere falsă”. Într-un exemplu clasic, mama își lasă cheile pe masă, iar tatăl le mută în buzunar cât timp ea e plecată. Copilul este întrebat: unde va căuta mama cheile? Copiii sub 4 ani răspund „în buzunar”, pentru că ei știu unde sunt cheile. Cei mai mari înțeleg că mama va căuta acolo unde le-a lăsat, deci „pe masă”.
Ce se schimbă în jurul vârstei de patru ani, de reușim să înțelegem convingerile altora?
Există două teorii principale:
- Teoria simulării – presupune că înțelegem mintea altora imaginând ce am face noi în locul lor.
- Teoria teoriei – presupune că avem o cunoaștere abstractă, similară unei teorii științifice, despre cum funcționează mintea umană: „dacă cineva își dorește X și crede că X este în Y, atunci va merge către Y”.
Adulții par să folosească ambele mecanisme, în funcție de context. Însă dezvoltarea acestor abilități pare să depindă de două lucruri esențiale: metacogniția (capacitatea de a reflecta la propriile gânduri) și autocontrolul (capacitatea de a inhiba reacții automate).
Cum au fost testate aceste abilități
Cercetători din Marea Britanie au urmărit un grup de copii scoțieni timp de un an și jumătate, începând de la vârsta de 3-4 ani. Le-au testat metacogniția cerându-le să aleagă un obiect într-o imagine neclară și să spună cât de siguri sunt pe alegerea lor. Autocontrolul a fost testat prin jocuri de genul „Simon spune”, iar teoria minții a fost evaluată prin scenarii în care copiii trebuiau să înțeleagă credințele, intențiile sau cunoștințele unui personaj.
Rezultatul: majoritatea copiilor au demonstrat mai întâi competență metacognitivă, apoi autocontrol, și abia după aceea capacitatea de a raționa despre mintea altora. Astfel, introspecția și autocontrolul sunt cărămizi esențiale în dezvoltarea teoriei minții.
Introspecția, autocontrolul și cultura
Într-o extensie a studiului, cercetătorii au comparat copii din Scoția cu cei din Japonia. Surprinzător, în cazul copiilor japonezi, metacogniția și autocontrolul nu s-au corelat cu teoria minții. Explicația poate ține de cultură: în Vest se pune accent pe dezvoltarea autonomiei și individualității, în timp ce în culturi interdependente, precum Japonia, accentul se pune pe integrarea în grup și empatie. În astfel de contexte, poate că înțelegerea celorlalți nu necesită aceeași distanțare de sine – fiindcă perspectiva celuilalt este oricum o parte importantă a propriei identități.
Concluzii
Pentru a înțelege mintea altuia, copiii trebuie să înțeleagă mai întâi propria minte. Capacitatea de a reflecta asupra propriilor gânduri (metacogniția) și de a-ți inhiba reacțiile proprii (autocontrolul) sunt fundamentele pe care se construiește teoria minții. În societățile occidentale, aceste abilități par esențiale. În alte culturi, poate că drumul spre înțelegerea celuilalt este diferit.
Pentru părinți și educatori, acest lucru ar putea însemna că dezvoltarea empatiei și a înțelegerii sociale începe cu sprijinirea copilului să își observe și regleze propriile gânduri și emoții.
