Trăim într-o cultură în care determinarea, ambiția și „revenirea rapidă” după un eșec sunt ridicate la rang de virtute. Să fii un „go-getter”, să te ridici și să continui, este văzut adesea ca definiția succesului.
Dar ce se întâmplă când realitatea nu ne permite să „depășim” atât de ușor? Ce facem când viața nu are soluții rapide?
În Japonia, conceptul de „gaman” oferă o altă perspectivă: a îndura ceea ce pare insuportabil cu demnitate, autocontrol și liniște. Nu este o abordare orientată spre rezultate, ci o răbdare activă, o prezență constantă în fața suferinței.
După cutremurul și tsunamiul devastator din Tōhoku (2011), acest spirit de „gaman” a fost evidențiat prin absența jafurilor și prin solidaritatea tăcută a comunităților.
Shikata ga nai – între resemnare și acceptare
Un concept frecvent asociat cu această filosofie este expresia japoneză „shikata ga nai”, care înseamnă, simplu, „nu se poate face nimic” sau „așa este viața”. Deși poate părea fatalist, în cultura japoneză exprimă acceptarea unei situații care nu poate fi schimbată, fără panică, fără revoltă, cu un calm funcțional.
Totuși, există și critici. Unii consideră că această atitudine poate încuraja pasivitatea și blocarea schimbării. În mod similar, în cultura britanică, expresia „stiff upper lip” este admirată pentru reținerea emoțională, dar criticată pentru reprimare.
Unde e echilibrul? Ce înseamnă acceptarea sănătoasă?
Nick Rothengatter, coach și practicant ACT (terapia acceptării și angajamentului), susține că acceptarea nu înseamnă resemnare, ci spațiu pentru a simți, fără a fi copleșiți de ceea ce simțim.
„ACT nu încearcă să elimine anxietatea, tristețea sau furia. În schimb, te învață cum să faci loc acestor trăiri fără ca ele să-ți dicteze acțiunile,” explică Nick.
În viață, suferința este normală, nu un defect. ACT ne încurajează să ne lărgim repertoriul de răspunsuri: să putem continua să facem ce contează pentru noi, chiar și când este greu.
Exemplul personal: acceptare în loc de rezistență
Nick povestește despre lupta lui și a partenerei sale cu infertilitatea – o experiență care i-a testat limitele emoționale și convingerile.
„Inițial, acceptarea nici măcar nu era o opțiune. Mă întrebam doar: «De ce noi? Ce am făcut greșit?»”, spune el.
Durerea era dublată de comparații constante cu alte familii, de sentimentul de nedreptate. Totuși, în timp, a învățat să accepte resentimentul ca semn al faptului că îi pasă, că își dorește ceva profund.
„Durerea noastră ne-a ajutat să ne amintim de ce luptăm: pentru a avea o familie. Și, în cele din urmă, am reușit.”
Emoțiile negative nu sunt inamicul – sunt mesaje
În ACT, emoțiile nu sunt „probleme de rezolvat”, ci mesaje de înțeles. Dacă nu ne-ar păsa, nu am simți nimic. Chiar și dificultatea de a renunța la ceva ne arată ce e important pentru noi, unde sunt valorile noastre.
Nick recomandă o abordare blândă:
- Observă ce simți.
- Creează spațiu mental pentru acele trăiri.
- Fii curios, nu critic.
- Întreabă-te: Ce-mi spune această emoție despre mine?
Cum să începi să practici acceptarea activă
- Antrenează-ți „observatorul interior” – partea din tine care doar observă, fără să judece. Sportul, plimbările în natură, mindfulness-ul sunt exerciții excelente.
- Înlocuiește întrebarea „De ce mi se întâmplă asta?” cu „Ce pot face acum, cu ce simt?”
- Nu căuta perfecțiune. Practicarea acceptării nu înseamnă că vei fi mereu calm. Înseamnă că înveți să nu te pierzi complet în furtună.
- Fă pași mici. Acceptarea începe cu lucruri simple: „Astăzi nu am energie – e în regulă.” Sau: „Simt furie – nu trebuie să o reprim, ci să o înțeleg.”
„Acceptarea sănătoasă nu înseamnă să spui «așa e, deci nu mai contează», ci «așa este acum – și din acest loc pot alege cum reacționez»,” subliniază Nick.
Concluzie: acceptarea nu este pasivitate, ci înțelepciune
Filosofia „shikata ga nai” nu trebuie văzută ca o predare, ci ca o aliniere cu realitatea. Viața nu ne promite doar zile bune. Dar dacă învățăm să ne oprim, să simțim, să înțelegem și să răspundem conștient, suferința nu va mai avea ultimul cuvânt.
Practicarea acceptării, în locul luptei continue pentru control, ne aduce mai aproape de pace – nu prin evitare, ci prin curajul de a sta în fața vieții așa cum este.
