Convingerea că rezultatele din viața noastră depind de propriile acțiuni are un nume în psihologie: locul controlului (Rotter, 1966). Persoanele cu această orientare tind spre o adaptare mai activă și o stare de bine mai bună (conform literaturii de specialitate). Schimbarea reală pornește adesea din același loc: din asumarea responsabilității.
De ce contează asumarea responsabilității
Psihiatrul Irvin D. Yalom revine des la această temă. În romanul „Soluția Schopenhauer”, el surprinde ideea că vindecarea începe atunci când renunțăm la căutarea „țapilor ispășitori”. Terapia avansează când persoana trece de la a da vina pe alții la a-și asuma propriile alegeri.
A fi responsabil față de propria viață nu înseamnă a-ți reproșa totul. Înseamnă a recunoaște că alegerile prezente modelează ce urmează. Trecutul nu poate fi schimbat, dar reacția la el rămâne, în mare parte, o decizie personală.
Această distincție pare simplă, însă e greu de aplicat. Mintea caută adesea explicații în afară, fiindcă par să ne protejeze. Problema apare când explicațiile externe devin singura grilă de citire a vieții.
Locul controlului: cine credem că ne conduce viața
Psihologul Julian Rotter a descris două orientări fundamentale (Rotter, 1966). Oamenii cu un loc al controlului intern simt că rezultatele depind de ce fac ei. Cei cu un loc extern le atribuie norocului, altor persoane sau circumstanțelor.
Niciuna dintre orientări nu este corectă în mod absolut. Multe lucruri chiar nu depind de noi, iar a pretinde altceva ar fi nerealist. Ideea utilă este că spațiul nostru de alegere e, de obicei, mai mare decât pare.
Locul controlului nu este o trăsătură fixă. El se formează din experiență și se poate modifica în timp. Tocmai de aceea poate deveni un punct de lucru în terapie.
Când lipsa controlului devine neputință
Psihologul Martin Seligman a observat un fenomen înrudit: neputința învățată (Abramson, Seligman & Teasdale, 1978). Apare când o persoană trăiește repetat situații pe care simte că nu le poate influența. Treptat, încetează să mai încerce, chiar și acolo unde schimbarea ar fi posibilă.
Cercetătorii au legat acest tipar de depresie (Abramson, Seligman & Teasdale, 1978). Riscul crește când eșecurile sunt explicate prin cauze interne, stabile și generale. Cu alte cuvinte, prin „așa sunt eu și nimic nu se schimbă”.
Neputința se poate dezvăța
Pentru că este învățată, această neputință nu este definitivă (conform literaturii de specialitate). Diferența o face felul în care explicăm eșecurile. Modelul atribuirii arată că ele pot fi citite ca fiind temporare sau permanente, specifice sau generale (Abramson, Seligman & Teasdale, 1978).
Schimbarea începe cu dovezi mici și concrete de control. O reușită măruntă, repetată, contrazice convingerea că „nimic nu depinde de mine”. Pas cu pas, persoana își recapătă inițiativa.
Libertate și responsabilitate în psihoterapia existențială
Yalom descrie responsabilitatea ca pe o consecință directă a libertății umane (Yalom, 1980). Dacă suntem liberi să alegem, purtăm și răspunderea alegerilor. Această idee stă la baza terapiei existențiale.
Viktor Frankl, supraviețuitor al lagărelor naziste, mergea și mai departe (Frankl, 1946/2006). El considera că, deși nu controlăm ce ni se întâmplă, ne putem alege atitudinea. În această alegere, scria el, se află ultima libertate umană.
O nevoie psihologică susține acest mecanism. Teoria autodeterminării arată că oamenii funcționează mai bine când acționează din autonomie, nu din constrângere (Ryan & Deci, 2000). Sentimentul că „eu aleg” hrănește motivația și echilibrul interior.
Responsabilitate, nu autoblamare
Aici apare cea mai frecventă confuzie. A-ți asuma rolul în propria viață nu înseamnă a te condamna. Psihologia distinge clar între două forme de autoreproș (Janoff-Bulman, 1979).
Prima vizează comportamentul: „am greșit aici, pot face altfel data viitoare”. Este orientată spre control și spre schimbare. A doua vizează caracterul: „ceva e în neregulă cu mine” (Janoff-Bulman, 1979).
Această a doua formă a fost asociată cu depresia (Janoff-Bulman, 1979). Ea nu deschide nicio cale de acțiune, ci doar erodează stima de sine. Responsabilitatea sănătoasă privește ce putem face, nu cine credem că suntem.
Cum se vede responsabilitatea în relații
Tema asumării nu privește doar relația cu sine, ci și legăturile cu ceilalți. În conflictele de cuplu, refuzul responsabilității ia adesea forma defensivității. Aceasta înseamnă a găsi scuze, a nega orice rol și a întoarce vina spre partener.
Studiile longitudinale ale lui John Gottman au legat acest tipar de instabilitatea relației (Gottman & Levenson, 1992). Cuplurile în care domină critica și defensiva s-au despărțit mai des. Asumarea părții proprii dintr-un conflict are, în schimb, efect reparator.
Asta nu cere să-ți asumi vina pentru tot. Cere să recunoști onest contribuția ta, oricât de mică. Diferența dintre „tu mereu” și „eu aș fi putut face altfel” schimbă tonul întregii discuții.
Cum poți antrena asumarea responsabilității
Asumarea se exersează prin gesturi mici, nu prin decizii mărețe. Capacitatea de a influența rezultatele prin efort propriu se numește autoeficacitate (Bandura, 1997). Ea crește prin reușite concrete, repetate, nu prin critică interioară.
Un prim pas e să observi unde dai automat vina pe alții. Apoi întreabă-te ce parte din situație depinde, totuși, de tine. La final, alege o singură acțiune mică pe care o poți face acum.
Reflecția asupra tiparelor proprii ajută, atâta vreme cât rămâne blândă. Scopul nu este să găsești un vinovat, nici măcar pe tine. Scopul este să recâștigi un sentiment realist de influență.
Ce poți face dacă te simți copleșit
Uneori, sentimentul de neputință este prea greu de purtat singur. În astfel de momente, sprijinul de specialitate face o diferență reală. Nu este un semn de slăbiciune, ci o formă de grijă față de tine.
Poți căuta un psiholog acreditat în registrul Colegiului Psihologilor din România (copsi.ro). Terapia existențială și terapia cognitiv-comportamentală lucrează frecvent cu tema asumării. Un specialist te poate ajuta să separi responsabilitatea sănătoasă de autoblamare.
Dincolo de cazul individual, felul în care înțelegem responsabilitatea spune ceva despre sănătatea mintală în general. Ea nu cere perfecțiune și nici control absolut. Cere doar recunoașterea faptului că, în limitele date, propria viață ne aparține.
Referinte
Bibliografie și resurse
- Abramson, L. Y., Seligman, M. E. P., & Teasdale, J. D. (1978). Learned helplessness in humans: Critique and reformulation. Journal of Abnormal Psychology, 87(1), 49–74. https://doi.org/10.1037/0021-843X.87.1.49
- Bandura, A. (1997). Self-Efficacy: The Exercise of Control. W. H. Freeman.
- Frankl, V. E. (2006). Man’s Search for Meaning. Beacon Press. (ed. orig. 1946
- Gottman, J. M., & Levenson, R. W. (1992). Marital processes predictive of later dissolution: Behavior, physiology, and health. Journal of Personality and Social Psychology, 63(2), 221–233. https://doi.org/10.1037/0022-3514.63.2.221
- Janoff-Bulman, R. (1979). Characterological versus behavioral self-blame: Inquiries into depression and rape. Journal of Personality and Social Psychology, 37(10), 1798–1809. https://doi.org/10.1037/0022-3514.37.10.1798
- Rotter, J. B. (1966). Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement. Psychological Monographs, 80(1), 1–28. https://doi.org/10.1037/h0092976
- Ryan, R. M., & Deci, E. L. (2000). Self-determination theory and the facilitation of intrinsic motivation, social development, and well-being. American Psychologist, 55(1), 68–78. https://doi.org/10.1037/0003-066X.55.1.68
- Yalom, I. D. (1980). Existential Psychotherapy. Basic Books.
- Yalom, I. D. (2022). Soluția Schopenhauer. Editura Vellant. (ed. orig. 2005)
- Colegiul Psihologilor din România — registrul psihologilor acreditați.
