Practici precum imobilizarea fizică și izolarea pacienților sunt considerate metode de ultim resort în spitalele de psihiatrie. Teoretic, acestea ar trebui folosite doar atunci când o persoană reprezintă un pericol iminent pentru sine sau pentru cei din jur. Însă realitatea din sistemele de sănătate mintală spune o altă poveste.
Doar în perioada 2021–2022, Serviciul Național de Sănătate din Anglia (NHS) a raportat peste 6.600 de cazuri de pacienți imobilizați fizic și peste 4.500 plasați în izolare. Aceste cifre alarmante au alimentat un val de critici din partea specialiștilor, care consideră că aceste practici sunt abuziv de utilizate în secțiile de psihiatrie. Consecințele? Uneori devastatoare: traume psihologice, agravarea simptomelor și, în cazuri extreme, chiar moartea pacientului.
O istorie lungă și întunecată
Practici restrictive în tratarea problemelor de sănătate mintală nu sunt o invenție modernă. În Anglia, utilizarea legislației pentru a reține persoane pe motive de sănătate psihică datează încă din secolul al XIV-lea. În secolele următoare, pacienții erau adesea legați, bătuți sau închiși în camere întunecate pentru a li se „restabili mintea”.
În prima parte a secolului al XIX-lea, metodele de imobilizare mecanică – precum cămășile de forță, lanțurile sau scaunele de contenție – erau uzuale în azilurile britanice. De-abia în anii 1830, odată cu emergența unei gândiri etice mai umane, au început primele campanii pentru eliminarea acestor practici.
La nivel internațional, Organizația Națiunilor Unite (ONU) consideră de mult timp aceste metode o chestiune de drepturi ale omului. În 2008, raportorul special al ONU pentru tortură a declarat că izolarea în sănătatea mintală încalcă articolele 14 și 15 ale Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități. Această poziție a fost reafirmată în 2021, când ONU a condamnat explicit practicile restrictive ca fiind abuzuri asupra drepturilor fundamentale ale pacienților.
Un paradox terapeutic: cum metodele punitive pot agrava suferința
Cercetările actuale confirmă că practicile restrictive nu doar că sunt traumatizante, ci contravin chiar obiectivelor terapiei psihice. Multe tulburări psihice sunt declanșate sau agravate de traume care au lăsat persoanele afectate cu un profund sentiment de neputință, nesiguranță și disociere. Impunerea unor măsuri punitive sau de izolare riscă să reactiveze exact aceste traume.
În unele cazuri, consecințele sunt fatale. Utilizarea inadecvată a imobilizării sau izolării a dus la decese documentate în mai multe țări.
Ce perpetuează folosirea acestor practici?
Într-un nou studiu, dr. Daniel Lawrence, lector universitar în psihologie judiciară la Cardiff Metropolitan University, identifică o serie de factori-cheie care contribuie la perpetuarea acestor metode nocive. Printre aceștia se numără și realitatea emoțională a angajaților din spitalele de psihiatrie: stres cronic, expunere frecventă la comportamente agresive și o stare constantă de alertă care le afectează capacitatea de a răspunde cu empatie.
Datele sugerează că emoțiile bazate pe amenințare – cum ar fi frica sau furia – sunt asociate cu o probabilitate mai mare de a recurge la metode restrictive. Acest cerc vicios, în care anxietatea personalului duce la acțiuni dure care, la rândul lor, agravează contextul, pare să fie o parte esențială a problemei.
Compasiunea: o soluție posibilă
Dr. Lawrence a explorat dacă un sprijin mai empatic pentru personalul medical ar putea reduce recurgerea la aceste practici. În cadrul unui proiect-pilot, a introdus grupuri de sprijin axate pe compasiune în mai multe secții de psihiatrie judiciară.
Scopul acestor intervenții era dublu: pe de o parte, să ajute personalul să gestioneze mai eficient stresul emoțional, iar pe de altă parte, să încurajeze o abordare mai centrată pe pacient. Participanții au fost ghidați în dezvoltarea unei stări interioare de siguranță, esențială pentru a înlocui reacțiile bazate pe teamă cu răspunsuri bazate pe empatie.
Rezultatele preliminare au fost promițătoare: în unele secții, s-a observat o scădere a utilizării practicilor restrictive, sugerând că un climat de îngrijire mai compasional poate avea un impact real.
Drumul spre schimbare
Deși studiul este primul de acest fel, el deschide o cale importantă în cercetarea clinică: cum influențează gestionarea emoțiilor deciziile terapeutice în situații-limită? Răspunsul ar putea contribui la transformarea radicală a sistemelor de sănătate mintală, în care compasiunea devine o practică standard, nu o excepție.
Schimbarea este dificilă și lentă, însă dr. Daniel Lawrence subliniază că este posibilă. Într-un domeniu în care metodele coercitive au fost considerate multă vreme inevitabile, empatia și siguranța emoțională – atât pentru personal, cât și pentru pacienți – pot fi cele mai eficiente instrumente pentru o reformă reală.
Via Daniel Lawrence, Senior Lecturer in Forensic Psychology, Cardiff Metropolitan University.
