Histeria, primul diagnostic recunoscut pentru efectele experiențelor traumatice, era asociat în principal cu femeile și includea o gamă largă de simptome și tulburări psihologice. Se credea că histeria provine din uter și era adesea atribuită nevoilor sexuale neîmplinite sau conflictelor subconștiente.
Diagnosticul de histerie a ieșit rapid din uz. Unele texte sugerează că înalta corelație între traumele sexuale și incest ar fi fost un motiv pentru care studierea traumei a devenit incomodă.
Șocul de obuz, diagnosticul apărut în timpul Războaielor Mondiale, descria efectele psihologice și emoționale ale combaterii asupra soldaților. Simptomele de traumatizare, precum tremurături, paralizie și instabilitate emoțională, erau vizibile la soldații expuși ororilor războiului. Acest diagnostic a fost și el abandonat timp de decenii.
Termenul „traumă” nu a fost folosit pentru a descrie probleme psihologice până mai târziu. Este important de clarificat că „trauma” nu este și nu a fost folosită ca diagnostic, în ciuda concepțiilor greșite comune. Ceea ce a devenit un diagnostic în anii 1980 este tulburarea de stres post-traumatic (PTSD), cu scopul de a oferi un cadru pentru înțelegerea efectelor stresului traumatic, observat în principal la veterani și femei abuzate.
Totuși, pentru mulți oameni, trauma pare să însemne un verdict despre un viitor nefavorabil. Să încercăm să schimbăm această percepție demontând câteva mituri despre cum să denumim efectele experiențelor traumatice.
Mituri Despre PTSD
Mit #1: Trauma și suferința emoțională sunt aceleași.
Trecerea prin situații emoționale dificile poate cauza durere emoțională și poate lăsa urme, dar nu toată durerea emoțională constituie o traumă. Trauma include doar acele situații care ne fac să simțim că ne confruntăm cu un pericol ireversibil.
De exemplu, simțirea suferinței după o despărțire este dureroasă, dar nu reprezintă o traumă decât dacă viața persoanei se simte amenințată, cum ar fi atunci când partenerul unei persoane cu dizabilități pleacă. Dacă existența persoanei nu depinde de fostul partener, aceasta va purta ceva durere emoțională, dar nu va fi traumatizată. Suferința emoțională este o parte naturală a ființei umane, iar reziliența noastră ne permite să o depășim în timp.
Mit #2: Toate rănile emoționale cauzează traume.
Trauma implică activarea răspunsurilor de supraviețuire după ce am trăit evenimente stresante care ne fac să ne simțim nesiguri chiar și după ce evenimentul s-a terminat și riscul a dispărut. Există multe experiențe care pot lăsa urme emoționale fără a induce neapărat astfel de răspunsuri de supraviețuire.
Durerea și pierderea, de exemplu, pot fi profund dureroase fără nicio legătură cu o amenințare imediată. Similar, sentimentele de singurătate, dezamăgire, frustrare, conflicte într-o relație, probleme de identitate sau chiar furie pot fi stresante emoțional fără a implica protecția extremă a vieților noastre.
În timp ce amintirile și emoțiile inconfortabile pot rămâne ca reziduu al experiențelor emoționale dureroase, capacitatea noastră înnăscută de a ne adapta și recupera ne ajută să revenim la normalitate. Este o chestiune de integrare a acestor experiențe în viețile noastre fără a fi copleșiți de ele.
Mit #3: Trauma și PTSD sunt sinonime.
Deși PTSD este tulburarea asociată în mod obișnuit cu consecințele experiențelor traumatice, nu toți cei care întâlnesc adversitate sau suferă de stres după un eveniment traumatic dezvoltă această tulburare. Majoritatea indivizilor au resurse—cum ar fi schemele cognitive și conexiunile sociale—care promovează sentimente de siguranță și securitate. Folosirea încrederii ca forță călăuzitoare ajută la readucerea sistemului la starea sa pre-traumatică chiar și după experiențe groaznice. Doar o minoritate dintre cei care experimentează evenimente traumatice dezvoltă PTSD.
Mit #4: PTSD înseamnă disfuncționalitate pentru toată viața.
Diagnosticul de PTSD este adesea stigmatizat datorită asocierii sale cu războiul, violul și violența. Din păcate, este destul de obișnuit să se atribuie diagnosticul de PTSD oamenilor care trăiesc evenimente considerate îngrozitoare fără a investiga mai departe.
Nu lua un diagnostic la valoarea sa nominală. Pentru a atribui un diagnostic de PTSD cuiva, trebuie să fie prezente multiple și persistente simptome pe o perioadă de timp. Cel mai important, chiar și cei cu o prezentare severă de PTSD au capacitatea de a reduce simptomele și de a le împiedica să se dezvolte în continuare, pentru a reveni la un nivel aproape normal de funcționare. Fiind ființe adaptative, experiențele noastre sunt înregistrate pentru a ne ajuta în viitor, permițându-ne să atribuim noi semnificații emoțiilor trecute pe măsură ce avansăm.
Mit #5: C-PTSD este doar o versiune mai extremă a PTSD.
Deși PTSD și C-PTSD—tulburarea de stres post-traumatic complex—împărtășesc similitudini în ceea ce privește simptomele și mecanismele subiacente, ele sunt două sindroame diferite cu diferențe importante. C-PTSD se dezvoltă de obicei după expunerea prelungită sau repetată la evenimente traumatice sau circumstanțe adverse, cel mai adesea de natură interpersonală. Persoanele care au experimentat abuz de lungă durată, exploatare sau circumstanțe severe sunt mai susceptibile să îndeplinească criteriile pentru C-PTSD. În contrast, PTSD rezultă de obicei dintr-un eveniment traumatic unic sau dintr-o serie de evenimente care au loc pe o perioadă relativ scurtă.
Deoarece C-PTSD se dezvoltă treptat, poate duce la un set diferit de simptome care pot include perturbări ale conceptului de sine, dificultăți în reglarea reacțiilor emoționale și a dispoziției, relații afectate și sentimente pervazive de rușine, vinovăție sau inutilitate. În contrast, simptomele PTSD se învârt adesea în jurul retrăirii evenimentului traumatic și evitării amintirilor acestuia.
Vreau să vă las cu un concept important. Atât PTSD, cât și C-PTSD împărtășesc trăsătura comună de a deveni o problemă de durată odată ce circuitele de supraviețuire perturbă activitatea echilibrată a sistemului nervos, ducând la dezvoltarea simptomelor de traumă. Totuși, clinicienii diagnostichează adesea PTSD mai frecvent deoarece simptomele C-PTSD pot suprapune cu alte tulburări, cum ar fi BPD, făcându-l mai greu de distins și diagnosticat (Herman, 1992).
Articol de Antonieta Contreras, autoarea cărții „Traumatization and Its Aftermath”, câștigătoare a premiului pentru Cea Mai Bună Carte în 2023 și a premiului American Legacy Book Awards în 2024 în domeniul Psihologiei/Sănătății Mintale.
