În 1966, dictatorul român Nicolae Ceaușescu a introdus politici extreme pentru creșterea ratei natalității, care au condus la abandonarea pe scară largă a copiilor. Aceștia au ajuns în orfelinate cu condiții teribile, unde nu primeau îngrijire, atenție sau iubire. Această tragedie a oferit, însă, o oportunitate rară pentru cercetători de a studia efectele traumei timpurii asupra dezvoltării creierului și sănătății mentale.
Impactul traumei asupra creierului copiilor
Cercetările efectuate asupra copiilor din orfelinatele din România au demonstrat că mulți dintre aceștia aveau volume cerebrale mai mici, ceea ce explică deficitele cognitive. Atrofia cerebrală era cu atât mai severă cu cât perioada petrecută în instituții era mai lungă. Potrivit profesorului Macià Buades Rotger de la Universitatea din Barcelona, copilăria reprezintă cea mai sensibilă perioadă pentru dezvoltarea neurobiologică, iar perturbările din această etapă pot avea efecte profunde asupra funcționării cerebrale.
Stresul și trauma
Traumele din copilărie au un impact puternic asupra axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale, sistemul principal de reglare a stresului. Activitatea acestui sistem poate fi măsurată prin nivelurile hormonilor precum cortizolul, cunoscuți și ca glucocorticoizi. În cantități normale, cortizolul ajută organismul să facă față amenințărilor, dar excesul poate fi dăunător. De exemplu, copiii expuși la război prezintă niveluri ridicate de cortizol și imunoglobulină-A, indicând o activare excesivă a sistemului imunitar.
Modificările structurale din creier
Unul dintre regiunile cele mai sensibile la efectele stresului este hipocampul, o structură crucială pentru memorie și orientare spațială. Sensibilitatea acestuia se datorează concentrației ridicate de receptori pentru glucocorticoizi. Studiile recente au arătat o reducere cu 17% a dimensiunii hipocampului la copiii care au experimentat trei sau mai multe evenimente traumatice, comparativ cu cei care nu au fost expuși.
Diferențele între tipurile de traume
Traumele din copilărie pot varia nu doar în severitate, ci și în tipul lor:
- Trauma prin comitere: Include abuzul fizic sau sexual și expunerea la violență. Acest tip de traumă afectează structurile limbice, cum ar fi amigdala și cortexul insular, care sunt parte din sistemul de alertă al creierului. Astfel, trauma determină hiperactivarea acestor regiuni, ducând la reacții exagerate și la tulburări precum stresul post-traumatic.
- Trauma prin omisiune: Include neglijarea și lipsa îngrijirii. Acest tip de traumă afectează ariile prefrontale ale creierului, responsabile pentru procese complexe precum planificarea și raționamentul. Studiile efectuate pe copiii din orfelinatele din România au demonstrat că lipsa îngrijirii duce la atrofie cerebrală și deficite cognitive semnificative.
Un studiu din 2018 a evidențiat că neglijarea încetinește maturizarea creierului, în timp ce abuzul o accelerează.
Amprenta genetică a traumei
Unul dintre cele mai surprinzătoare descoperiri ale acestui secol este legătura dintre traumă și expresia genelor. Procesul numit epigenetică permite mediului să modifice modul în care anumite gene sunt exprimate. Copiii abuzați prezintă un model de expresie genetică diferit, inclusiv o „îmbătrânire genetică” accelerată, care crește riscul apariției depresiei.
Mai mult, unele modificări epigenetice pot apărea chiar în timpul dezvoltării embrionare. Un studiu realizat asupra foametei olandeze din 1944 a demonstrat că persoanele ale căror mame au suferit de înfometare în timpul sarcinii aveau modificări ale genelor legate de metabolism, explicând parțial greutatea corporală crescută și trigliceridele ridicate.
Reziliența și neuroplasticitatea
Deși traumele din copilărie au un impact sever, creierul uman are o capacitate remarcabilă de adaptare. Fenomenul cunoscut sub numele de reziliență descrie procesul prin care indivizii depășesc adversitățile. În cazul copiilor adoptați din orfelinatele românești, cercetările au arătat că deficitele cognitive s-au diminuat odată cu trecerea timpului, mai ales pentru cei care au fost adoptați înainte de vârsta de șase luni.
Profesorul Macià Buades Rotger subliniază că studiile asupra rezilienței încep să dezvăluie factorii neurobiologici și psihosociali care pot atenua impactul stresului sever. În unele cazuri, acești factori duc chiar la o creștere post-traumatică, în care indivizii dezvoltă noi abilități și perspective.
Concluzii
Traumele din copilărie lasă urme adânci asupra creierului și dezvoltării emoționale. Înțelegerea efectelor neurobiologice ale adversității este esențială pentru crearea unor intervenții eficiente care să sprijine vindecarea. Totodată, recunoașterea rezilienței ca un proces natural al ființei umane oferă speranță pentru depășirea celor mai dificile experiențe.
Referință: Macià Buades Rotger, Universitat de Barcelona.
