Pentru mulți, ideea de „acasă” este sinonimă cu siguranța și confortul. Însă, pentru unii părinți, locuința devine un spațiu al fricii și suferinței, marcat de abuzul comis de propriii lor copii. Acest fenomen, deși prezent în numeroase familii, rămâne o realitate rar discutată și insuficient documentată. De la violență fizică la manipulare emoțională, abuzul copil-părinte afectează persoane din diverse medii socio-economice și culturale, însă rămâne în mare parte ascuns din cauza stigmatizării sociale și a lipsei de recunoaștere în cadrul politicilor publice.
Un fenomen ascuns și subestimat
Abuzul copil-părinte apare adesea în familiile unde există un istoric de violență domestică sau abuz în cuplu. În România, abuzul copil-părinte nu este recunoscut ca o categorie distinctă în legislația privind violența domestică, fiind inclus doar indirect în Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice. Cu toate acestea, legea pune un accent deosebit pe protejarea minorilor, ceea ce face ca situațiile în care părinții sunt victime ale agresiunii exercitate de copii să fie dificil de gestionat juridic. În lipsa unor mecanisme clare de sprijin, părinții care se confruntă cu acest tip de abuz sunt adesea blamați pentru comportamentul copiilor lor, simțindu-se izolați și fără acces la resurse adecvate de consiliere sau protecție.
Potrivit lui Gemma Morgan, lector senior în criminologie la Universitatea Swansea, „stigmatizarea îi împiedică pe mulți părinți să caute ajutor, ceea ce perpetuează un ciclu al tăcerii și izolării. Mulți părinți ajung să creadă că sunt singurii care se confruntă cu astfel de probleme, ceea ce agravează impactul psihologic al abuzului”.
Programul Parallel Lives: un model de intervenție terapeutică
Un program terapeutic inovator, Parallel Lives, implementat în Țara Galilor, abordează această problemă într-un mod non-punitiv și centrat pe relațiile familiale. Programul, desfășurat pe o perioadă de șapte săptămâni, urmărește să creeze un spațiu sigur pentru ca părinții și copiii să discute despre problemele cu care se confruntă și să învețe strategii de prevenție și gestionare a conflictelor.
Evaluarea programului, realizată de cercetători de la Universitatea Swansea, a inclus interviuri, sondaje online, observații și analize de dosare, cu participarea a 42 de persoane – terapeuți, părinți și copii. Printre principalele constatări ale studiului se numără importanța creării unor spații terapeutice sigure și a eliminării stigmatizării asociate cu abuzul copil-părinte.
Un terapeut implicat în program a explicat impactul negativ al rușinii resimțite de părinți: „Mulți părinți nu vorbesc despre ceea ce se întâmplă din cauza sentimentului de vinovăție. Se gândesc: ‘Trebuie să fiu singurul părinte al cărui copil sparge geamurile casei’. Prin recunoașterea și normalizarea problemei, putem ajuta acești părinți să vadă că există soluții și strategii eficiente.”
Părinții participanți la program au relatat că sprijinul oferit de Parallel Lives i-a ajutat să își exprime sentimentele într-un mediu sigur. Un tată al unui băiat de 12 ani a descris experiența sa astfel: „A putea vorbi despre emoțiile mele cu oameni care nu mă judecă și care chiar înțeleg prin ce trec a fost o experiență incredibilă. M-a ajutat să mă deschid.”
Îmbunătățirea relațiilor și dezvoltarea rezilienței
O altă constatare esențială a fost accentul pus pe consolidarea relației părinte-copil. Participanții au raportat îmbunătățiri semnificative în comunicare și o reducere a conflictelor. O adolescentă de 14 ani a declarat: „Mama mă ascultă mai mult acum. Înainte doar îmi spunea ce să fac și mă certa. Acum chiar avem conversații.”
Adoptarea unei abordări bazate pe punctele forte ale familiei a fost, de asemenea, un aspect crucial. Un băiat de 16 ani a subliniat: „Am învățat să-mi controlez furia și să îmi recunosc calitățile.”
Joseph Janes, lector în criminologie la Universitatea Swansea, explică raționamentul din spatele acestei metode: „În loc să ne concentrăm pe ceea ce nu funcționează în aceste familii, încercăm să le evidențiem capacitățile și resursele existente, oferindu-le instrumentele necesare pentru a-și reconstrui relațiile.”
Recomandări pentru politici și cercetare
Evaluarea programului Parallel Lives evidențiază nevoia urgentă de a dezvolta politici specifice pentru abuzul copil-părinte. În prezent, această problemă este adesea încadrată generic în legislația privind violența domestică, fără a lua în considerare complexitatea relațiilor familiale. Reformele legislative trebuie să reflecte realitatea acestui tip de abuz, evitând stigmatizarea copiilor și oferind sprijin adecvat părinților afectați.
Pentru a adresa această problemă pe scară largă, sunt necesare mai multe inițiative similare programului Parallel Lives, accesibile unui număr mai mare de familii. Creșterea finanțării pentru formarea terapeuților și extinderea acestor programe ar putea avea un impact pozitiv major.
De asemenea, este esențială desfășurarea unor campanii de conștientizare pentru a elimina rușinea și stigmatizarea asociate cu abuzul copil-părinte. Informarea publicului ar putea încuraja mai multe familii să caute sprijin, contribuind la ruperea cercului vicios al tăcerii și izolării.
În concluzie, abuzul copil-părinte este o problemă reală, cu consecințe devastatoare asupra familiilor, dar care poate fi abordată prin intervenții terapeutice bine concepute, sprijin legislativ adecvat și o schimbare a percepției sociale asupra acestui fenomen. Prin recunoașterea și tratarea acestei probleme, putem contribui la construirea unor relații familiale mai sănătoase și mai armonioase.
