Doliul este o experiență care îmbină durerea profundă cu o capacitate surprinzătoare de recuperare. Deși la început pare copleșitor, mulți oameni își reiau viața mai repede decât s-ar fi așteptat. Acest paradox ridică o întrebare importantă: Cum putem reconcilia intensitatea durerii cu realitatea că, în timp, aceasta se estompează?
Paradoxul doliului
Experiența personală a doliului începe adesea cu un sentiment profund de pierdere. Când o persoană iubită moare, ne așteptăm ca tristețea să fie o prezență permanentă în viața noastră emoțională. Totuși, pe măsură ce timpul trece, mulți descoperă o reziliență neașteptată. Psihologul clinic George Bonanno, în cartea sa The Other Side of Sadness (2009), explică faptul că majoritatea oamenilor își acceptă pierderea relativ repede. El susține că reacțiile noastre la doliu nu sunt menite să fie copleșitoare sau interminabile, ci au un scop funcțional: să ne ajute să mergem mai departe cu viața noastră.
Această reziliență este însă derutantă. Doliul nu este, în esență, despre noi, ci despre persoana pe care am pierdut-o. Dacă doliul este cu adevărat o expresie a iubirii și importanței pe care o are persoana decedată, de ce ar trebui să se estompeze, mai ales dacă acea persoană rămâne la fel de semnificativă pentru noi?
Doliul și conceptul de „construcție a ființei”
O posibilă explicație este ideea de „construcție a ființei”, un concept dezvoltat inițial de filosoful Paul Grice. Imaginați-vă că creați un personaj într-un joc de rol. Personajul trebuie să fie rezilient pentru a supraviețui provocărilor, dar și suficient de sensibil pentru a forma relații. Această analogie sugerează că are sens, din punct de vedere evolutiv, ca oamenii să experimenteze doliu, dar numai pentru o perioadă limitată. Dacă doliul ar fi permanent, ne-ar incapacita. În schimb, urmează o traiectorie care ne permite să procesăm pierderea și să ne reangajăm în viață.
Cu toate acestea, nu ne limităm la a ne observa pe noi înșine ca ființe care se adaptează la pierdere; trăim și resimțim doliul în mod direct. Aceasta creează o tensiune între felul în care înțelegem obiectiv doliul (ca un proces ce facilitează reziliența) și felul în care îl experimentăm subiectiv (ca o suferință profundă și personală). Filosoful Simone de Beauvoir surprinde această dualitate în A Very Easy Death (1964): „Toți oamenii trebuie să moară: dar pentru fiecare om moartea este un accident și, chiar dacă știe și o acceptă, este o violare de nejustificat.” Din perspectiva celui îndoliat, moartea unei persoane iubite este o ruptură ireparabilă, ceea ce face ca trecerea de la doliu la adaptare să fie dificil de înțeles.
Dubla viziune asupra doliului
Acest paradox poate fi înțeles ca o formă de „dublă viziune”. Pe de o parte, doliul este o recunoaștere a pierderii și a semnificației sale; pe de altă parte, este și un proces de adaptare la această pierdere. Această perspectivă duală înseamnă că atunci când ne concentrăm pe propria reziliență, persoana decedată pare să treacă în plan secund. Când ne concentrăm pe persoana pierdută, propriul nostru proces de vindecare pare nepotrivit sau chiar nedrept.
Sigmund Freud descria doliul ca un proces de „testare a realității”, prin care atașamentele noastre emoționale se ajustează la absența persoanei pierdute. Conform acestei viziuni, odată ce legăturile emoționale sunt recalibrate, doliul se diminuează în mod natural. Dar aceasta nu înseamnă că „alegem” conștient să mergem mai departe—mai degrabă, peisajul nostru emoțional se schimbă treptat în moduri pe care nu le recunoaștem imediat.
De ce diminuarea doliului pare rezonabilă—chiar și fără un motiv clar
Faptul că doliul se estompează în timp poate părea logic dintr-o perspectivă teoretică, dar din interiorul experienței de doliu, nu pare să existe un motiv clar pentru această diminuare. Aici, conceptul de pragmatic encroachment, dezvoltat de filosofa Kate Nolfi, oferă o perspectivă utilă. Așa cum hărțile introduc distorsiuni pentru a fi funcționale (de exemplu, distanțele dintre stațiile de metrou dintr-un oraș sunt adesea reprezentate inegal pentru claritate), la fel și procesele noastre emoționale pot include distorsiuni adaptative care ne ajută să mergem mai departe.
Nolfi susține că anumite convingeri și emoții sunt rezonabile nu pentru că reflectă adevărul absolut, ci pentru că îndeplinesc un scop funcțional. În mod similar, ideea lui Freud despre doliu ca mecanism de detașare emoțională sugerează că doliul se diminuează odată ce și-a îndeplinit scopul. Însă, deoarece doliul nu este despre propria sa funcție, această tranziție se întâmplă într-un mod care este resimțit, dar nu întotdeauna înțeles rațional.
Natura ireconciliabilă a vieții emoționale
Înțelegerea doliului prin această dublă viziune nu rezolvă complet paradoxurile sale. Experiența doliului rămâne profund personală și rezistentă la explicații simpliste. Noțiunea de „dublă viziune” subliniază tensiunea inevitabilă dintre a resimți doliu și a analiza funcția sa. Deși filosofia și psihologia pot oferi perspective, ele nu reușesc să împace pe deplin această dualitate a experienței emoționale. În schimb, ele ne arată că a fi uman înseamnă să navigăm această tensiune fără a o rezolva complet.
Berislav Marušić, lector senior în filosofie la Universitatea din Edinburgh, explorează aceste teme în cartea sa On the Temporality of Emotions: An Essay on Grief, Anger and Love (2022). Studiile sale evidențiază ideea că doliul nu este doar o reacție pasivă, ci un proces activ modelat de conștientizarea noastră duală a pierderii și rezilienței.
În cele din urmă, diminuarea doliului nu este o trădare a iubirii sau a memoriei, ci o reflectare a modului în care continuăm să existăm într-o lume care merge înainte. Recunoașterea acestei duble viziuni—coexistența pierderii și adaptării—ne poate ajuta să înțelegem mai bine atât doliul, cât și capacitatea noastră de a trăi dincolo de el.
