Enigma fericirii este o căutare perpetuă, care a captivat mințile filosofilor, psihologilor și ale celor care au căutat zilnic satisfacția de-a lungul timpului. Ea reprezintă o explorare profundă a esenței bunăstării umane, punând întrebări complexe care pătrund în însăși structura existenței noastre.
În centrul ei se află enigmatica întrebare: ce constituie cu adevărat fericirea? Acest concept evaziv sfidează o definiție ușoară, cuprinzând o bogată pânză de emoții, experiențe și stări de spirit. Pentru unii, fericirea este sinonimă cu momente trecătoare de plăcere, în timp ce pentru alții, ea întruchipează un sentiment mai profund de împlinire derivat din trăirea în conformitate cu valorile și scopul fiecăruia.
Banda de alergare hedonică ne-a oferit metafore de neuitat despre căutarea fericirii. Ea a simplificat fenomenul complex al atingerii unei linii de sosire și perioada de aclimatizare care va însoți în curând atingerea acestui obiectiv. Este o modalitate excelentă de a comunica faptul că iluzia oricărei urmăriri se rupe atunci când îți dai seama că mulțumirea se află chiar acolo de unde ai plecat de la început.
Dar poate că partea cea mai neglijată a acestei metafore este faptul că ai decis să te urci pe banda de alergare în primul rând. Atunci când mergem la sală și ne urcăm pe o bandă de alergare, o facem știind că emulăm experiența alergării prin faptul că pășim pe o mașină staționară. Știm că nu vom avea parte de aceeași experiență senzorială ca și cum am alerga afară, dar înțelegem că acest lucru va fi suficient de bun pentru antrenamentul nostru.
Dar, în contextul adaptării hedonice, ne urcăm în mod regulat pe banda de alergare crezând că urmărirea a ceva este ceea ce ne va aduce adevărata fericire. Echivalăm urmărirea unui obiectiv cu urmărirea fericirii în sine, și cu toții facem acest lucru într-o anumită măsură. În calitate de antreprenor, există un obiectiv de venituri pe care îl stabiliți pentru afacerea dvs. În calitate de scriitor, există o cifră de abonați pe care o urmăriți. Ca părinte, îți dorești ca copilul tău să intre la orice școală. Și așa mai departe.
De ce continuăm să facem acest lucru, știind foarte bine că nu este răspunsul? De ce continuăm să ne urcăm pe banda de alergare pentru o alergare staționară, în loc să alergăm afară pentru a ne elibera de acest tipar obositor?
Aprofundând, ne confruntăm cu natura multifațetată a fericirii și cu multitudinea de factori care îi modelează manifestarea. Relațiile, sănătatea, stabilitatea financiară, creșterea personală și sentimentul de apartenență se întrepătrund în dansul complicat al fericirii umane, fiecare contribuind cu o nuanță unică la pânza vieții noastre.
Cu toate acestea, căutarea fericirii rămâne la fel de mult o dilemă filosofică pe cât este un efort practic. Poate fi fericirea urmărită în mod activ, sau apare ea în mod organic din tapiseria existenței noastre? Unii susțin că fericirea apare în mod spontan atunci când ne angajăm în activități care rezonează cu sinele nostru autentic, în timp ce alții pledează pentru cultivarea deliberată prin practici precum recunoștința, atenția și altruismul.
În plus, natura subiectivă a fericirii adaugă un alt nivel de complexitate la deslușirea acesteia. Ceea ce aduce bucurie și împlinire unui individ poate lăsa un altul să se simtă gol și neîmplinit. Cu toate acestea, în mijlocul acestei diversități de experiențe se află un fir comun – o dorință fundamentală pentru sens, conexiune și o viață bine trăită.
Această enigmă a fericirii este ceea explorăm astăzi.
Schopenhauer credea că întreaga experiență umană se desfășoară de-a lungul unui pendul care oscilează între doi poli: unul al dorinței, iar celălalt al satisfacției. Ne străduim atunci când avem dorință, așa că singura modalitate de a atenua acest lucru este să experimentăm plăcerea care vine cu satisfacția. Dar, odată ce ești satisfăcut, apare plictiseala și, inevitabil, apare din nou dorința. De aici și pendulul.
Acest lucru este similar cu analogia cu banda de alergare, așa că nu este prea remarcabil. Dar observația pe care Schopenhauer a făcut-o în continuare este cea mai interesantă.
El a spus că ritmul în care pendulul oscilează între dorință și satisfacție este ceea ce contează cel mai mult. Dacă oscilează rapid între cele două, veți obține fericirea. Dacă oscilează încet între ele, ai parte de suferință.
Pentru Schopenhauer, cineva ar putea fi fericit doar dacă dorința este rapid compensată de satisfacție, iar această satisfacție ar putea fi apoi rapid compensată de o altă dorință. Dacă este în natura noastră să aspirăm fără încetare la ceva, singurul mod de a fi fericiți este să hrănim această natură cu ceea ce își dorește. Suprimarea existenței unei dorințe nu face decât să prelungească suferința, motiv pentru care el nu credea că o viață ascetică este răspunsul.
Cred că acest lucru explică foarte bine fenomenul ocupării și utilitatea existențială a acesteia pentru oameni. În ultimă instanță, a fi ocupat înseamnă să oscilezi continuu între dorință și satisfacție. Ori de câte ori creezi un element pe o listă de lucruri de făcut și procedezi la bifarea lui, înseamnă că faci o tură pe acest continuum. Înmulțiți acest lucru de câte ori faceți acest lucru pe parcursul unei săptămâni și veți obține sentimentul de ocupație.
Dacă sunteți ocupat, vestea proastă este că vă puteți simți copleșit. Dar vestea bună este că s-ar putea să fiți protejat temporar de o criză existențială. Dacă mintea ta are mereu ceva de bifat, atunci nu mai ai loc să te întrebi dacă obții un sens sau un scop din ceea ce faci. Pur și simplu treci de la un ciclu de dorință/satisfacție la următorul, iar acesta în sine este cel căruia îi dedici atenția ta.
Acesta este punctul în care abordarea lui Schopenhauer se prăbușește. Simpla trecere de la un pol la altul într-un mod rapid nu este fericire. De multe ori, este doar o distragere a atenției. Iar atunci când ritmul pendulului încetinește într-o manieră în care dorința ta are nevoie de mult timp pentru a fi satisfăcută, atunci vei vedea prin iluzia pe care a creat-o ocupația ta. Ori de câte ori există o acalmie sau o liniște în viața ta de zi cu zi, acest gol poate fi umplut de angoasa că ceea ce faci nu este răspunsul, iar atunci se instalează o criză existențială.
Iată de ce adevărata fericire nu poate fi condiționată de nicio noțiune de satisfacție. Pentru că a fi satisfăcut înseamnă să implici un punct final. Un scop. Și, așa cum ilustrează banda de alergare hedonică, odată ce există un scop, concluzia logică este să creezi o altă goană pentru a-ți distrage atenția. Această distragere a atenției te poate ține amuzat și ocupat, dar odată ce te vei confrunta cu liniștea, îți va fi teamă de ceea ce ai putea simți.
Răspunsul aici este că fericirea nu poate fi urmărită și nici nu poate fi obținută vreodată. Pentru că în momentul în care ești conștient că ești fericit, atunci, în mod paradoxal, nu mai ești, pentru că ai spus-o cu voce tare. Odată ce numești un sentiment pozitiv, te atașezi de el și tânjești să îl simți din nou.
Am mai scris înainte că, atunci când vine vorba de orice demers, modul în care poți ști dacă este intenționat este dacă încetezi să îți mai pui complet această întrebare. Dacă te tot întrebi dacă are sens, atunci întoarce-te – este calea greșită. Dar dacă această întrebare începe să dispară, atunci continuă să mergi – ești pe drumul cel bun.
Fericirea funcționează în același mod. Singurul mod în care ești fericit este atunci când încetează gândul de a o urmări. Atunci când ești mulțumit de ceea ce faci, indiferent de cum merge sau de rezultatele pe care le-ar putea avea. Ești fericit atunci când nu există un obiectiv de atins, deoarece înțelegi că urmărirea acelui obiectiv creează punctul final al satisfacției, care nu este niciodată răspunsul.
În această căutare a înțelegerii, ne confruntăm cu vechea dezbatere: este fericirea o emoție trecătoare, o pâlpâire trecătoare în mijlocul haosului vieții, sau o stare mai durabilă a ființei? În timp ce momentele de bucurie pot veni și pleca precum șoaptele trecătoare ale vântului, adevărata fericire rezidă adesea în adâncul ființei noastre – un far ferm care ne luminează călătoria prin vicisitudinile existenței.
În cele din urmă, ghicitoarea fericirii sfidează o rezolvare ușoară, invitându-ne să ne îmbarcăm într-o călătorie introspectivă de autodescoperire și creștere. Pe măsură ce navigăm pe căile labirintice ale propriilor noastre inimi și minți, ajungem să realizăm că fericirea nu este doar o destinație care trebuie atinsă, ci un mod de a fi – o predare blândă la fluxul și refluxul vieții, ghidată de lumina propriei înțelepciuni interioare.
După cum spunea Krishnamurti:
Când încerci să fii bun, ești bun? Poate fi practicată bunătatea? Sau bunătatea este ceva ce vine natural pentru că vezi, observi, înțelegi? În mod similar, atunci când ești conștient că ești fericit, fericirea iese pe fereastră. A căuta fericirea este absurd, pentru că există fericire doar atunci când nu o cauți.