În ultimii ani, discursul public și clinic privind adicția a pus un accent puternic pe eliminarea rușinii din procesul de recuperare. Intenția este una empatică și bine intenționată: să încurajeze oamenii să caute ajutor fără teama de judecată. Însă această abordare riscă să ignore un adevăr psihologic fundamental – faptul că rușinea, în anumite forme, poate fi nu doar justificată, ci și folositoare în vindecare.
Autorul acestui punct de vedere reflectă asupra propriei experiențe cu alcoolul și benzodiazepinele, unde rușinea – mai profundă decât vina – era resimțită ca o condamnare existențială a propriei persoane. A trăit într-un cerc vicios: consuma pentru a amorți rușinea, iar consumul genera și mai multă rușine. Totuși, această rușine nu era pur și simplu distructivă. Cu timpul, a devenit și un indicator al distanței față de valorile și scopurile de viață asumate.
În viziunea culturală contemporană, adicția este deseori înțeleasă ca o boală – și, la fel ca în cazul altor boli, pacientul nu ar trebui să fie considerat vinovat. Dar rușinea care apare în adicție nu este echivalentă cu rușinea de a contracta o boală infecțioasă. Potrivit cercetărilor din antropologie și psihologia culturală, rușinea (ca și vina) are un rol de reglare socială. Este un mecanism prin care culturile transmit norme și valori și în care individul dezvoltă o conștiință morală internă.
Majoritatea formelor de rușine nu implică o condamnare globală a sinelui. De exemplu, atunci când un copil este mustrat că nu își împarte jucăriile, i se transmite un mesaj despre norme sociale, nu despre valoarea sa ca persoană. Rușinea devine dăunătoare doar atunci când este instrumentalizată pentru a stigmatiza caracteristici imuabile sau identități personale.
În adicție, rușinea poate fi informativă: semnalează eșecuri repetate în domenii esențiale ale vieții – autocontrol, decență convențională, scopuri personale.
- Eșec de autocontrol – imposibilitatea de a opri consumul, în ciuda dorinței declarate.
- Eșec de comportament moral – incapacitatea de a fi o persoană de încredere sau onestă în fața propriei imagini de sine.
- Eșec existențial (telos) – abandonarea unor scopuri importante (carieră, relații, identitate).
Aceste tipuri de rușine nu reflectă un auto-dispreț total, ci o recunoaștere lucidă a unei disonanțe între valorile personale și realitatea trăită. Multe persoane dependente care experimentează aceste forme de rușine se simt motivate să caute ajutor. Cu sprijinul prietenilor, al terapeuților și al grupurilor de suport (precum AA sau NA), rușinea poate fi transformată dintr-o condamnare într-un catalizator al schimbării.
Există, totuși, cazuri complexe: indivizi care au început consumul de la vârste fragede, înainte de a avea o identitate personală consolidată; alții care își construiesc o identitate în jurul adicției. În astfel de situații, rușinea trebuie abordată cu sensibilitate, empatie și ghidaj atent. Dar chiar și aici, rușinea poate deveni un instrument valoros dacă este focalizată corect – asupra comportamentului, nu a valorii esențiale a persoanei.
A le spune oamenilor în mod absolut că nu ar trebui să simtă rușine pentru adicția lor poate deveni o formă subtilă de invalidare a realității trăite. Rușinea este adesea inevitabilă într-un context social care încă transmite, chiar și indirect, că dependența nu este o alegere demnă de viață. Mai degrabă decât să fie negată, rușinea trebuie înțeleasă, contextualizată și canalizată în mod constructiv.
În final, abordările eficiente de tratament – terapia cognitiv-comportamentală, managementul prin recompensă, interviul motivațional, comunitățile terapeutice – lucrează tocmai cu aceste reacții emoționale pentru a sprijini procesul de schimbare. Adicția poate fi o boală, dar este una în care responsabilitatea personală joacă un rol esențial în vindecare.
Adaptat dintr-un text semnat de un fost dependent, publicat via Dipa Kamdar, lector universitar în practica farmaceutică, Kingston University.
