În ultimii ani, rușinea a fost adesea exclusă din discursul despre recuperarea din dependență. Intenția este una nobilă: să evităm judecata și stigmatizarea persoanelor aflate în suferință. Dar, susține Owen Flanagan, profesor emerit de neurobiologie și filozofie la Universitatea Duke, această excludere ar putea ignora un adevăr esențial: rușinea, atunci când este direcționată corect, poate fi un catalizator pentru schimbare.
Flanagan, autor al volumului What Is it Like to Be an Addict? (2025), vorbește din proprie experiență. Timp de ani, s-a aflat într-un cerc vicios: consuma alcool și benzodiazepine pentru a amorți rușinea legată de propria dependență, dar acest comportament nu făcea decât să adâncească sentimentul de eșec. Rușinea era profundă, existențială, legată de propria identitate, și alimenta un cerc autodestructiv.
Rușinea nu este întotdeauna distructivă
Mulți specialiști consideră rușinea drept un obstacol în calea recuperării. Argumentele sunt două: în primul rând, că este o emoție globală și toxică („Sunt un ratat”), iar în al doilea rând, că dependența fiind considerată o boală, nu ar trebui să provoace rușine – nu ne simțim rușinați că avem gripă sau diabet.
Dar Flanagan argumentează că rușinea poate avea o funcție adaptativă. Antropologii și psihologii culturali au arătat că toate culturile folosesc emoțiile negative – frică, rușine, vină – pentru a învăța normele sociale. În forma ei constructivă, rușinea ne ajută să ne autoreglăm comportamentele.
Rușinea constructivă în dependență
Flanagan identifică trei tipuri de eșecuri care pot genera o rușine sănătoasă:
- Eșecul controlului de sine: persoana încearcă să se oprească, dar nu reușește.
- Eșecul decenței convenționale: persoana simte că nu mai corespunde standardelor morale și sociale pe care le prețuiește.
- Eșecul scopului de viață (telos): visele și obiectivele devin inaccesibile din cauza dependenței.
Rușinea care apare în aceste contexte nu este o condamnare globală a sinelui, ci o reacție justificată la faptul că cineva nu reușește să trăiască potrivit propriilor valori. Iar această rușine poate motiva vindecarea.
O comunitate care acceptă rușinea, nu o neagă
În grupurile de sprijin precum AA sau NA, oamenii sunt încurajați să recunoască rușinea – nu să o nege. Nu este vorba despre rușine distructivă, ci despre recunoașterea sinceră a unui obicei care subminează propria viață. Recuperarea înseamnă a separa identitatea personală de comportamentul dependent: eram o persoană înainte de dependență și pot fi din nou acea persoană.
Rușinea și responsabilitatea
Dacă dependența este o boală, este una care presupune un grad de responsabilitate în vindecare. Terapii precum terapia cognitiv-comportamentală, interviul motivațional sau tratamentele medicamentoase necesită implicare activă din partea pacientului. Iar asumarea propriei responsabilități este adesea alimentată de rușinea pentru consecințele reale ale adicției.
A spune că persoanele dependente nu ar trebui să simtă rușine înseamnă, potrivit lui Flanagan, a le nega o parte importantă a realității lor emoționale – o formă subtilă de invalidare. În realitate, rușinea apare tocmai pentru că aceste persoane simt că și-au compromis viața, relațiile și potențialul.
Concluzie
Rușinea, atunci când nu este globalizată sau însoțită de ură de sine, poate fi o resursă terapeutică. Este un semnal de alarmă intern, o chemare la schimbare. În loc să o eliminăm complet din discuțiile despre recuperare, poate ar fi mai înțelept să învățăm cum să o gestionăm – și să o transformăm într-o forță care susține vindecarea, nu o împiedică.
via Owen Flanagan, James B Duke Distinguished University Professor of Philosophy and Professor of Neurobiology emeritus, Duke University, autor al volumului „What Is it Like to Be an Addict? Understanding Substance Abuse” (2025).
