De ce „plictiseala spirituală” este normală și cum poate îmbunătăți practica interioară

Despre meditație, rugăciune, yoga ori retrageri se vorbește aproape exclusiv în termeni de beneficii: calm, claritate, conectare. Mai rar se discută despre plictiseală – acea stare neplăcută în care timpul pare să stea pe loc, corpul devine inert, iar mintea caută să evadeze. Plictiseala spirituală nu înseamnă că „faci ceva greșit”, ci că există o nealiniere între tine și practica ta din acel moment.

Un fenomen cu istorie lungă

Plictiseala spirituală apare în aproape toate tradițiile. În creștinismul medieval era numită acedia, „demonul amiezii” – o moleșeală a sufletului, o pierdere a sensului. În contexte budiste sunt descrise trăiri de „vid” în timpul practicii. În viața contemporană, mulți relatează experiențe similare la meditație, yoga, predici, retrageri sau pelerinaje.

Ce arată cercetările recente

Un sondaj pe adulți care practică yoga, meditație, retrageri în tăcere, participă la predici catolice sau pelerinaje a arătat că plictiseala există în toate aceste contexte, cu intensități diferite. Pelerinajele tind să aibă scoruri mai scăzute (varietatea peisajelor, a oamenilor și a situațiilor reduce monotonia), în timp ce predicile, bazate pe ascultare pasivă, tind să fie mai plictisitoare pentru o parte a participanților. Chiar și așa, indivizi din fiecare categorie au raportat niveluri ridicate de plictiseală.

De ce apare plictiseala: teoria Control–Valoare (CVT)

Psihologul Reinhard Pekrun propune o explicație simplă și puternică:

• Percepția controlului: ne plictisim când suntem suprasolicitați (ne depășește practica) sau sub-solicitați (nu avem suficient stimul).
• Valoarea subiectivă: ne plictisim când nu mai vedem sensul personal al activității.

Aplicat practic: o meditație prea lungă sau tehnic dificilă poate genera suprasolicitare; o predică repetitivă poate produce sub-stimulare; o rutină făcută „din obișnuință” își pierde valoarea percepută.

Plictiseala nu este doar obstacol, ci și semnal util

Din perspectivă funcțională, plictiseala semnalează o nealiniere. Întrebările-cheie:

• Sunt supra- sau sub-solicitat(ă) de această practică?
• Mai are această practică relevanță personală pentru mine acum?

Aceste întrebări te ajută să ajustezi doza, conținutul și contextul practicii înainte să renunți la ea.

Cum să transformi plictiseala în progres

1) Ajustează doza și ritmul

• Scade durata sesiunilor până sub pragul de plictiseală, apoi crește treptat.
• Folosește „ancore de final”: oprește-te când atenția se degradează vizibil.
• Alternează intensități: o ședință scurtă și concentrată urmată de una mai lungă, contemplativă.

2) Potrivește nivelul de provocare

• Dacă e prea greu: simplifică tehnica, încetinește, alege variante pentru începători.
• Dacă e prea ușor: adaugă o micro-provocare (postură, durată, atenție la detalii).

3) Reîmprospătează sensul personal

• Reconectează practica la valorile tale (de ce ai început? ce vrei să cultivi?).
• Încheie sesiunea cu 30–60 secunde de „transfer”: notează un beneficiu simțit în ziua respectivă.
• Cere un scurt sharing ghidat în grup: ce a ajutat, ce ai descoperit.

4) Varietate deliberată fără a pierde esența

• Schimbă mediul (acasă, natură, sală), secvența, ghidajul audio, posturile sau temele.
• Menține însă un fir roșu (de ex., aceeași intenție pentru o săptămână) pentru continuitate.

5) Optimizează contextul

• Elimină „fricțiunile”: setări ale aplicației, pernă/podea, temperatură, luminozitate.
• Creează un ritual scurt de intrare/ieșire (2–3 minute) pentru a marca tranziția.

6) Lucrează cu așteptările

• Așteptarea „stării perfecte” crește riscul de frustrare și plictiseală.
• Adoptă mindset de explorare: „astăzi observ și ajustez”, nu „astăzi obțin un rezultat”.

Rolul liderilor și al comunităților

Facilitatorii pot reduce plictiseala prin:

• adaptarea nivelului de dificultate în timp real (opțiuni pentru mai multe niveluri);
• micro-pauze de reflecție și clarificări scurte;
• alternanță între pasiv (ascultare) și activ (întrebare, notare, mișcare blândă);
• conectarea explicită a practicii la beneficii concrete din viața de zi cu zi.

Când plictiseala anunță că e timpul de schimbare

Dacă, în ciuda ajustărilor, plictiseala rămâne persistentă și e însoțită de iritabilitate, cinism sau epuizare, poate fi semnal pentru:

• schimbarea practicii (o altă metodă sau altă tradiție);
• schimbarea cadrului și a îndrumării;
• o pauză programată, urmată de revenire conștientă.

Concluzie

Plictiseala spirituală este normală. În loc să fie un motiv de rușine sau de abandon, ea poate deveni un instrument de reglaj fin. Observ-o, pune întrebările potrivite și ajustează practica până când îți regăsești sensul, ritmul și prezența. Acolo unde există atenție și flexibilitate, plictiseala se transformă în progres.

Resurse și referințe

• Reinhard Pekrun – Control-Value Theory of Achievement Emotions: cadrul privind rolul controlului și valorii în apariția plictiselii
• Tradiția creștină despre acedia (descrisă de Părinții pustiei; referințe la Toma d’Aquino)
• Relatări despre „vid” în meditația mindfulness și mențiuni de plictiseală în contexte budiste
• Thomas Goetz, profesor de psihologie, Universitatea din Viena – cercetări privind plictiseala în contexte educaționale și spirituale