Ranile emotionale incep sa apara chiar inainte sa te nasti. Daca mama ta nu se simte iubita de partener, in interiorul corpului ei se declanseaza o furtuna de hormoni. Tu primeai toti acei hormoni si subconstientul tau ii intepreta ca un stres, ca un potential pericol, aparand emotiile distructive.
Asa ca in momentul in care te-ai nascut, ai venit intr-o lume pe care nu o intelegeai, dar care ti-a dat prima ta emotie: stresul, anxietatea, teama, depresia.
Asta este doar un caz, pentru ca e foarte posibil ca toata perioada aceea de sarcina sa fie o perioada linistita pentru mama ta, iar tu sa te nasti inconjurat de iubire.
Iubirea aceea este de fapt pansamentul care vindeca ranile tale. Dar ce faci daca te-ai nascut cu o rana emotionala si nu primesti suficient de multa iubire ca sa vindeci rana de emotiile distructive ?
Dar daca rana emotionala apare mai tarziu, cand erai bebelus, tocmai din lipsa de iubire?
Cei mai multi oameni se regasesc in aceasta situatie.
Cel mai dureros lucru este ca cei mai multi dintre oameni nu s-au simtit iubiti cand erau copii. Nu au simtit ca primesc atentie si intelegere din partea parintilor. Rana principala a omului este senzatia ca esti lipsit de iubire.
Aceasta rana provine din faptul ca parintii tai nu ti-au acordat timpul si energia lor atata cat aveai tu nevoie. Erai infometat dupa atentia si iubirea lor, dar ei nu aveau timp suficient pentru tine.
Aceasta rana pe care o porti adanc ascunsa in tine e vie si ustura si azi. Problema este ca nu se vindeca „de la sine”, nu se vindeca odata cu trecerea timpului.
E ca si cand ai o gaura in pantof. Cu cat astepti mai mult si speri ca se va repara de la sine, cu atat gaura se va mari si te vei rani si mai tare.
Efectul bumerang al ranii emotionale
Atunci cand ai crescut cu aceasta foame de acceptare si iubire, devii apoi un adolescent ori prea resemnat ori prea rebel.
Devii resemnat cand unul dintre parinti este autoritar si isi impune propria forta asupra familiei, cand simti ca ai fi pedepsit daca „ai exista” si tu acolo, adica daca ti-ai spune parerea.
Cand la lipsa de iubire se adauga si sentimentul de inutilitate, sentimentul ca tu nu contezi, ca parerile tale nu sunt importante si doar parerile adultului conteaza, vei dezvolta un sentiment de inferioritate si lipsa de incredere in sine.
Cel mai bun mijloc pe care il ai ca adolescent ca sa te protejezi de aceasta durere pe care o simti este sa devii ori foarte timid si sa nu intri in relatii cu oameni ca sa nu risti sa fi ranit, ori sa devii rebel ca sa simti ca „te razbuni”.
Tot timpul functioneaza in psihicul nostru o lege a compensatiei. Trebuie cumva sa compensam lipsurile emotionale pentru a trece mai usor de emotiile distructive.
De exemplu, lipsa de iubire din copilarie o compensam uneori printr-o permanenta cerere de iubire de la partener ori prin macat in cantitati exagerate, ori prin orgoliu si sentimentul ca suntem superiori celorlalti (acei oameni care sunt cu nasul pe sus).
Cum compensezi lipsa de iubire ?
Ai mai multe forme de compensare:
- forme fizice (mananci prea mult ca sa umpli un gol emotional)
- forme sociale (devii obsedat de cum arati, te imbraci dupa ultima moda, cauti sa captezi atentia pentru ca pentru tine atentia este echivalenta cu iubirea)
- devii tiran (pari dur si agresiv tocmai ca sa eviti sa recunosti ca esti vulnerabil si ca cersesti iubire)
- devii dependent de partener (ii spui partenerului „te iubesc, am nevoie de tine” – in realitate „a avea nevoie” inseamna ca exact aceea iubire nu o ai de oferit ci o cersesti de la partener si esti dispus la orice compromisuri, chiar daca esti nefericit)
Dupa cum vezi, lipsa de iubire din copilaria ta iti afecteaza viata de adult, se intoarce asupra ta ca un bumerang.
In relatia de cuplu nu poti sa oferi iubire pentru ca tu esti infometat dupa iubire, nu ai de dat, vrei numai sa primesti.
Acel copil care urla dupa atentie si iubire, traieste inca printre lacrimile tale. Uneori iti amintesti de copilul care a suferit, alteori uiti de el cu anii.
Dar acel copil interior este de fapt cheia vindecarii tale complete. Psihicul nostru este plin de „personajele” pe care le-am jucat dealungul intregii noastre vieti. Acele parti din noi nu dispar ci le pastram in viata noastra mereu.
Copilul tau interior este punctul de pornire al adultului care ai devenit azi. Acel adult care ar vrea sa se simta stapan pe el in orice situatie, care sa stie ce decizie sa ia cand ii este greu, acel adult care nu face compromisuri si care isi stie directia si scopul in viata.
Copilul interior este cheia devenirii noastre si noi il ignoram, chiar daca el inca cere atentie si iubire.
