Emma Černis, profesor asistent de psihologie clinică la Universitatea din Birmingham, explorează provocările celor care trăiesc cu tulburarea de depersonalizare, o afecțiune adesea neînțeleasă și diagnosticată greșit. Această tulburare ridică numeroase întrebări despre natura conștiinței și despre modul în care percepem realitatea.
Ce este tulburarea de depersonalizare?
Depersonalizarea se caracterizează printr-o senzație profundă de detașare de sine și de realitate. Persoanele afectate experimentează o percepție alterată asupra propriei identități și a lumii din jur.
Simptomele comune includ:
- Senzația de detașare de sine: Oamenii pot simți că gândurile, emoțiile și chiar propriul corp nu le mai aparțin.
- Lumea percepută ca ireală: Mediul înconjurător poate părea lipsit de viață, plat sau ca privit printr-un geam mat.
- Dificultăți de concentrare: Mulți descriu senzația de a fi „într-un vis” sau de a funcționa pe pilot automat.
- Frustrare și izolare: Persoanele se simt neînțelese, ceea ce poate amplifica senzația de singurătate.
Aceste trăiri pot fi de scurtă durată, declanșate de stres acut, sau pot deveni cronice, dezvoltându-se într-o tulburare severă.
Frecvența și normalitatea senzațiilor de depersonalizare
Ironia tulburării este că senzațiile de depersonalizare și derealizare sunt comune și normale, mai ales în contexte de stres sau oboseală extremă. Ele sunt o reacție naturală a creierului la suprasolicitare, un mecanism de apărare menit să ne protejeze. De exemplu:
- După un eveniment traumatic, multe persoane experimentează un sentiment temporar de detașare.
- În situații de epuizare fizică sau emoțională, creierul poate declanșa această stare pentru a reduce stresul.
Problema apare atunci când senzațiile persistă și interferează semnificativ cu viața de zi cu zi.
Provocări în diagnostic și tratament
Lipsa conștientizării:
- Profesioniștii din sănătatea mintală: Majoritatea nu primesc instruire specifică în identificarea tulburărilor disociative. În consecință, simptomele sunt adesea confundate cu anxietatea sau depresia.
- Durata diagnosticării: În Marea Britanie, durează între 8 și 12 ani până ca un pacient să primească un diagnostic corect.
Diagnosticări greșite și tratamente nepotrivite:
- Mulți pacienți sunt tratați fără succes pentru alte afecțiuni, cum ar fi depresia sau anxietatea, înainte ca problema reală să fie recunoscută.
- Simptomele sunt adesea minimalizate sau considerate o parte „normală” a altor tulburări, ceea ce lasă pacienții fără sprijin adecvat.
Impactul asupra pacienților:
- Izolarea socială: Lipsa de înțelegere și suport îi determină pe mulți să nu mai vorbească despre problema lor.
- Frustrarea: Mulți pacienți renunță la căutarea ajutorului, simțind că nu sunt luați în serios.
Cercetări și progrese recente
În ciuda dificultăților, există un val de inițiative pentru a crește conștientizarea și a îmbunătăți tratamentul pentru tulburările de depersonalizare:
- Educație și formare: Organizații precum Unreal, o organizație caritabilă din Marea Britanie, oferă instruire pentru profesioniști, răspunzând unei cereri crescute.
- Materiale de suport: Infografice și „cheat sheets” sunt dezvoltate pentru a ajuta profesioniștii să recunoască și să trateze simptomele.
- Cercetare științifică: Studiile explorează atât aspectele neurobiologice ale tulburării, cât și metodele de terapie personalizată, cum ar fi psihoterapia bazată pe mindfulness.
Un exemplu notabil este cercetarea asupra interacțiunii dintre stres și hipervigilență, care arată cum frica și atenția excesivă la simptomele de depersonalizare perpetuează starea.
Cum să sprijinim persoanele cu depersonalizare
Ce pot face profesioniștii?
- Ascultarea activă: Este esențial ca pacienții să simtă că experiențele lor sunt luate în serios.
- Educație: Explicarea naturii normale a unor senzații poate reduce anxietatea asociată.
- Terapie personalizată: Intervențiile care reduc stresul și învață pacienții să își redirecționeze atenția sunt esențiale.
Ce pot face pacienții?
- Reducerea auto-monitorizării: Concentrarea constantă asupra senzațiilor intensifică problema.
- Practici de mindfulness: Acestea pot ajuta la reducerea hipervigilenței și la reconectarea cu prezentul.
- Căutarea suportului: Grupurile de sprijin, atât online, cât și fizice, pot oferi validare și comunitate.
O rază de speranță
Emma Černis evidențiază că tulburările de depersonalizare sunt acum mai bine înțelese decât oricând. Cu toate acestea, este nevoie de mai multă educație și de resurse suplimentare pentru a sprijini pacienții.
Pentru Callum și pentru alții care simt că sunt prinși într-o realitate „îndepărtată”, progresul în cercetare și conștientizare oferă o promisiune reală: nu sunt singuri, iar soluțiile sunt la orizont.