Iubirea și distanța au mers dintotdeauna împreună. Dorința de a fi alături de o altă persoană presupune inevitabil perioade de separare, fie din cauza muncii, fie a călătoriilor. Astăzi, însă, relațiile la distanță sunt tot mai mediate de tehnologie: aplicații de dating, mesaje pe WhatsApp, apeluri pe FaceTime. Această realitate ridică întrebări fundamentale despre natura iubirii și despre cât de mult poate rezista ea în absența prezenței fizice.
Tony Milligan, cercetător în filozofia eticii la King’s College London, susține că relațiile de dragoste nu sunt condamnate la eșec dacă sunt trăite preponderent la distanță.
„Nu există niciun motiv să credem că iubirea nu poate supraviețui când cei doi parteneri sunt separați fizic. Dorința și dorul pot continua să existe chiar și atunci când distanța pare insuportabilă”, explică el. Totuși, Milligan avertizează că o iubire bazată exclusiv pe mijloace tehnologice devine una de rang secund.
Una dintre cele mai mari incertitudini în dragoste este teama că sentimentele nu sunt împărtășite. Iar tehnologia poate amplifica această îndoială: ne putem întreba dacă persoana de la celălalt capăt al ecranului este autentică, dacă emoțiile exprimate sunt reale sau doar reacții convenționale. „Îmi doresc ca discuțiile cu soția mea Suzanne pe FaceTime să fie radical diferite de interacțiunile pe care le-aș putea avea cu o așa-zisă iubită virtuală generată de inteligența artificială”, adaugă Milligan.
Filosofia tradițională a iubirii, de la Platon până la gânditori contemporani, a subliniat că unele forme de iubire sunt mai „bune” decât altele. Mai exact, acelea care răspund nevoilor noastre emoționale și creează un sentiment autentic de apartenență. Iar știința confirmă acest lucru: cercetările în neuroștiințe arată că dragostea romantică și cea parentală activează mai intens circuitele cerebrale responsabile de atașament și recompensă decât alte forme de afecțiune, cum ar fi iubirea pentru animale de companie.
De asemenea, iubirea are rădăcini evolutive adânci. Dorința de a fi într-un loc familiar alături de cineva drag nu este exclusiv umană. Cimpanzeii, câinii și alte specii sociale împărtășesc acest tipar comportamental. „Faptul că suntem oameni impune limite asupra tipurilor de iubire care funcționează cu adevărat. Nu suntem fantome care plutesc pe internet, suntem ființe fizice care au nevoie să împărtășească spații reale”, subliniază Milligan.
Această perspectivă se regăsește și în lucrările unor filosofi japonezi precum Nishida Kitarō și Watsuji Tetsurō, care au analizat importanța locului și a spațiului comun în relațiile umane. Prezența fizică nu este doar un detaliu, ci fundamentul experienței de a fi împreună.
Milligan concluzionează că iubirea nu este o democrație: „Nu toate iubiriile sunt egale”. Relațiile strict virtuale sau cele cu personaje holografice pot fi seducătoare în teorie, dar nu pot înlocui realitatea complexă și profundă a unei legături trăite într-un spațiu comun. Mesajele și apelurile video sunt, așadar, doar promisiuni ale unei reîntoarceri la intimitatea fizică.
„Tehnologia ne poate ajuta să păstrăm legătura când suntem separați de oceane, dar scopul final rămâne acela de a reveni la locurile în care existăm fizic împreună”, notează filosoful.
via Tony Milligan, Research Fellow in the Philosophy of Ethics, King’s College London
