Singurătatea este definită ca „un sentiment de disconfort care însoțește percepția că nevoile sociale ale unei persoane nu sunt îndeplinite prin cantitatea sau, mai ales, calitatea relațiilor sociale”.
Singurătatea este un factor de risc cunoscut atât pentru problemele de sănătate mentală, cât și pentru cele fizice.
Cercetările au legat singurătatea de mai multe variabile individuale și relaționale, inclusiv temperamentul, personalitatea, statutul marital, nivelul de educație, sănătatea fizică și sprijinul social, printre altele.
Mai puțină atenție a fost acordată rolului potențial al devierii de la normele sociale (adică încălcarea regulilor culturale nescrise despre ceea ce se face în mod obișnuit sau trebuie făcut într-un grup). Acest lucru este surprinzător, deoarece devierile de la normele sociale au fost legate în literatură de diverse rezultate negative, inclusiv sănătatea mentală și bunăstarea afectate și realizările academice mai scăzute.
Un nou articol scris de Luzia Heu și colegii săi de la Universitatea Utrecht (2023) încearcă să umple acest gol, prezentând un cadru util pentru înțelegerea legăturii dintre singurătate și devierea de la normele sociale. Autorii susțin că singurătatea „poate apărea dacă caracteristicile personale sau relaționale nu se potrivesc cu un mediu social”. Astfel de devieri de la normele sociale cresc riscul de a te simți singur prin intermediul căilor de influență atât intrapersonale (de exemplu, sentimente de alienare), cât și interpersonale (de exemplu, respingerea socială).
Acest cadru se aliniază bine cu o perspectivă evoluționistă a singurătății, care vede sentimentul subiectiv ca un semnal evoluat, un avertisment pentru indivizi de a-și îngriji contactele sociale, care, la rândul lor, sunt esențiale pentru supraviețuire.
Acest cadru este util deoarece se concentrează pe procesul de deviere de la normă, mai degrabă decât pe conținutul normelor sociale specifice sau pe caracteristicile individuale. Singurătatea este un fenomen uman universal. În același timp, conform acestui model, caracteristicile individuale care predispun pe cineva la singurătate vor diferi în funcție de culturi.
Pe măsură ce normele culturale diferă, cei expuși riscului de a le încălca vor diferi, de asemenea.
„Normele sociale pot acționa astfel ca moderatori culturali în asocierea dintre diferitele caracteristici individuale și singurătate.” În acest fel, modelul aduce lumină asupra diferențelor individuale în singurătate într-o cultură dată, precum și asupra variațiilor interculturale ale factorilor de risc ai singurătății. De exemplu, a fi singur va prezice mai bine singurătatea în culturile unde a fi în cuplu este normativ.
Autorii citează diverse studii în sprijinul punctului lor de vedere, arătând că sentimentele de singurătate tind să crească pe măsură ce indivizii se abat de la așteptările culturale adecvate vârstei. În plus, modelul prezice că un contact insuficient cu familia va provoca singurătate mai puternic în culturile colectiviste (unde legăturile familiale sunt accentuate) comparativ cu culturile individualiste, în timp ce opusul este de așteptat să fie valabil pentru relațiile romantice, care sunt mai apreciate în culturile individualiste.
Într-adevăr, cercetările au susținut ambele predicții. De asemenea, cercetările au constatat că trăsătura timidității prezice mai bine singurătatea în rândul copiilor brazilieni și italieni decât în rândul copiilor chinezi, așa cum ar fi de așteptat având în vedere că a fi timid este mai puțin o deviere de la normă în China.
Modelul prezice că pe măsură ce culturile se schimbă, corelațiile singurătății vor reflecta aceste schimbări. Cu alte cuvinte, dacă o anumită normă culturală se schimbă, semnificația devierii de la ea se va schimba, de asemenea. Această predicție a găsit, de asemenea, sprijin în literatură. De exemplu, pe măsură ce a trăi singur a devenit mai comun în rândul persoanelor în vârstă din Regatul Unit, relația sa cu singurătatea a scăzut.
Conform modelului, devierile de la normă duc la singurătate doar dacă normele încălcate sunt semnificative și importante pentru individ. Astfel de devieri pot fi pe termen scurt (de exemplu, senzația de a fi lăsat pe dinafară la o petrecere) sau cronice (de exemplu, senzația de a fi izolat la locul de muncă). Autorii oferă dovezi despre mai multe mecanisme prin care devierea de la norme poate duce la singurătate.
Mecanisme intrapersonale
- Alienarea: Acest sentiment tinde să apară atunci când cineva nu se simte înțeles, apreciat sau validat de alții. Singurătatea crescută resimțită de membrii grupurilor marginalizate poate fi parțial datorată acestui sentiment de înstrăinare.
- Inautenticitatea: Acesta este experimentată atunci când atitudinile sau tendințele comportamentale ale unei persoane nu se potrivesc cu normele grupului său. Această nepotrivire creează presiuni asupra indivizilor să își falsifice, ascundă sau suprime sentimentele și opiniile autentice, deoarece nu pot alinia prezentările lor publice cu percepțiile lor private. Când sinele tău autentic este ascuns, nu poate găsi conexiuni hrănitoare și apare singurătatea.
- Stima de sine scăzută: Persoanele care se abat de la normele sociale pot experimenta adesea stres și auto-devalorizare, parțial datorită tendinței umane de a ne deduce valoarea prin comparație cu alții.
Mecanisme interpersonale
- Respingerea socială: Persoanele care se abat de la normele sociale riscă să fie ostracizate, excluse, ignorate sau confruntate cu privire la abaterea lor în moduri directe și subtile. Membrii minorităților sexuale, de exemplu, pot întâmpina ostilitate deschisă (hărțuiți pe stradă) precum și forme mai subtile de dezaprobare (neinvitați la petrecere).
- Insatisfacția relațională: Prin definiție, singurătatea apare atunci când nevoile sociale ale unei persoane nu sunt îndeplinite. Oportunitățile de a satisface nevoile sociale sunt influențate de normele sociale. Când relațiile nu îndeplinesc normele sociale, poate apărea insatisfacția, crescând riscul de singurătate.
- Nevoile relaționale neîmplinite: Spre deosebire de insatisfacția relațională, care apare în mintea cuiva, nevoile relaționale neîmplinite „rezultă din lipsurile reale din relațiile oamenilor.” Toți avem nevoi relaționale variate (de a fi ajutați, admirați, iubiți, reasigurați, intimi etc.). Dacă nu putem stabili relații pentru a ne satisface nevoile variate, singurătatea poate apărea.
Devierea care declanșează mecanismele propuse trebuie să fie fie psihologică, fie social relevantă (sau ambele).
Relevanța socială „descrie că aderența la o normă este considerată relevantă de diferiți membri ai unui grup și este, astfel, importantă pentru incluziunea în grup sau statutul în cadrul grupului.” Relevanța socială va prezice activarea căilor interpersonale către singurătate, cum ar fi respingerea socială.
Relevanța psihologică va apărea în legătură cu grupurile de referință care sunt importante pentru individ și va activa căile intrapersonale către singurătate, cum ar fi alienarea.
Modelul are implicații clinice promițătoare. În primul rând, factorii de risc pentru singurătate ar trebui să fie considerați în context, deoarece pot diferi între culturi. Conform acestui model, întrebarea pentru clinicianul și clientul care se confruntă cu singurătatea este despre potrivire: În ce domenii ale vieții comportamentul clientului nu se potrivește cu normele sociale relevante? A doua întrebare va fi Ce trebuie făcut? Aici, sunt disponibile două intervenții posibile. În primul rând, putem căuta să schimbăm comportamentul clientului pentru a se potrivi mai bine cu norma (de exemplu, să renunțe la fumat într-o cultură unde fumatul este neacceptat). În al doilea rând, putem lucra pentru a schimba norma pentru a fi mai incluzivă, astfel încât comportamentele care nu se potriveau anterior să devină normative (de exemplu, bărbații să își exprime sentimentele).
Cadrul propus se aliniază bine cu auto-raportările oamenilor că abaterea de la normele sociale a cauzat singurătatea lor, precum și cu teoretizările anterioare și descoperirile empirice convergente. Totuși, cercetarea asupra predictorilor singurătății este în mare parte transversală și corelațională. Astfel, nu putem deduce clar cauzalitatea în relația dintre încălcarea normei și singurătate.
„La fel de mult cum devierea de la normă poate cauza singurătatea”, observă autorii, „senzația de singurătate poate face ca oamenii să-și piardă interesul pentru alinierea cu normele sociale.” Sunt necesare lucrări experimentale și longitudinale pentru a confirma ipotezele de cauzalitate ale modelului.
