Copilăria este o perioadă critică în viața unei persoane, punând bazele bunăstării sale emoționale și psihologice pe măsură ce crește până la vârsta adultă. Din păcate, nu toate copilăriile sunt la fel, iar unii indivizi îndură experiențe dificile care pot lăsa cicatrici de durată. Recunoașterea semnelor unei creșteri provocatoare este esențială pentru a oferi sprijin și înțelegere celor care ar putea avea nevoie de el. În acest articol, vom explora cum să spunem dacă cineva a avut o copilărie dificilă și cum să oferim sprijinul necesar.
Traumele de dezvoltare sunt mai frecvente decât ne dăm seama mulți dintre noi. Potrivit National Child Traumatic Stress Network, 78 la suta dintre copii au raportat mai mult de o experienta traumatica inainte de varsta de 5 ani. Douazeci la suta dintre copiii pana la varsta de 6 ani au primit tratament pentru experiente traumatice, inclusiv abuz sexual, neglijare, expunere la violență domestică și pierderi traumatice sau doliu, spune Grant Hilary Brenner, M.D., psihiatru și psihanalist.
Adulții care suferă de traume de dezvoltare pot dezvolta tulburare complexă de stres posttraumatic, sau „PTSDC”, care se caracterizează prin dificultăți în reglarea emoțională, conștiință și memorie, auto-percepție, percepții distorsionate ale autorilor de abuz, dificultăți în relațiile cu alte persoane și efecte negative asupra sensului vieții.
Mulți oameni care au avut o copilărie dificilă pot să nu fie conștienți de modul în care experiențele lor trecute le afectează comportamentul, emoțiile și relațiile prezente. De asemenea, pot fi reticenți să-și împărtășească luptele cu alții sau să se simtă rușinați de trecutul lor. Cu toate acestea, există câteva semne care pot indica dacă cineva a avut o copilărie dificilă și că ar putea beneficia de ajutor sau sprijin profesional.
Unele dintre semne sunt:
- Au o stimă de sine scăzută și o valoare de sine scăzută. Se pot simți nedemni de iubire, respect sau fericire. Ei pot avea, de asemenea, o imagine de sine negativă și se critică aspru.
- Au dificultăți să aibă încredere în ceilalți și să formeze atașamente sănătoase. Se pot teme de abandon, respingere sau trădare. De asemenea, pot evita intimitatea sau apropierea emoțională sau se pot agăța de ceilalți într-un mod nesănătos.
- Au probleme în a-și regla emoțiile și a face față stresului. Ei pot experimenta schimbări intense de dispoziție, furie, anxietate, depresie sau amorțeală. Ei pot recurge, de asemenea, la mecanisme de adaptare nesănătoase, cum ar fi abuzul de substanțe, autovătămarea sau comportamentele compulsive.
- Au traume nerezolvate și amintiri reprimate. Ei pot avea flashback-uri, coșmaruri sau gânduri intruzive despre abuzul sau neglijarea lor din copilărie. De asemenea, pot prezenta simptome fizice, cum ar fi dureri de cap, dureri de stomac sau dureri cronice.
- Au dificultăți în stabilirea limitelor și în afirmarea nevoilor lor. Se pot simți vinovați sau egoiști pentru că au spus nu, au cerut ajutor sau și-au exprimat opiniile. De asemenea, le poate fi greu să-și spună da și să-și urmărească obiectivele și visele.
Deși nu avem statistici cu privire la ratele de PTSDc, factorii de risc pentru PTSD sunt îngrijorător de obișnuiți. Potrivit CDC, în 2012 în SUA au existat 3,4 milioane de trimiteri către serviciile de protecție a copiilor de stat și locale pentru cazuri de abuz sau neglijare. Se estimează că numai în 2012, 686.000 de copii au fost victime ale maltratării. Cu toate acestea, experții consideră că aceste cifre subestimează frecvența reală și că până la 1 din 4 copii poate suferi de fapt o formă de maltratare. Se estimează că costul economic total pe viață al maltratării copiilor în SUA este de 124 de miliarde de dolari. Mai recent, Organizația Mondială a Sănătății a calculat că costul experiențelor adverse din copilărie totalizează 1,33 trilioane de dolari pentru America de Nord și Europa combinate – pe an!
Instabilitatea emoțională
Unul dintre cele mai evidente semne ale unei copilării dificile este instabilitatea emoțională. Persoanele care au trecut prin dificultăți în primii ani se pot lupta cu reglarea emoțiilor. S-ar putea să se înfurie rapid, să fie ușor copleșiți de stres sau să aibă dificultăți în a-și exprima sentimentele. Schimbările frecvente de dispoziție și tendința de a evita să discute despre emoțiile lor pot indica o traumă trecută.
Probleme de incredere
O copilărie dificilă poate eroda încrederea în ceilalți și în lume în general. Persoanele care au suferit neglijență, abuz sau instabilitate pot manifesta o neîncredere generală față de ceilalți. Ar putea avea dificultăți în a forma relații apropiate sau luptă să se deschidă către prieteni și cei dragi. Scepticismul lor poate avea rădăcini în credința că nu se poate baza pe alte persoanew din cauza experiențelor trecute.
Stimă de sine scazută
Stima de sine scăzută este adesea o consecință directă a unei creșteri provocatoare. Oamenii care au crescut în medii în care au fost criticați, disprețuiți sau făcuți să se simtă inadecvați pot duce acele sentimente până la vârsta adultă. Semnele unei stime de sine scăzute pot include îndoiala de sine, autocritica excesivă și un sentiment persistent de a nu fi suficient de bun.
Evitarea vulnerabilității
O copilărie dificilă îi poate face pe indivizi să se ferească de vulnerabilitate. Ei pot construi ziduri emoționale pentru a se proteja de potențialele vătămări, fiin adesea o provocare să se conecteze cu ei la un nivel mai profund. Frica de a fi rănit sau respins poate duce la evitarea deschiderii și la reticența de a-i lăsa pe ceilalți să le vadă adevăratul sine.
Comportament autodistructiv
Unii oameni care au experimentat o copilărie dificilă se pot angaja într-un comportament autodistructiv ca mecanism de adaptare. Acest lucru se poate manifesta în diferite moduri, cum ar fi abuzul de substanțe, autovătămarea sau implicarea în activități riscante. Comportamentul autodistructiv este adesea o încercare disperată de a amorți durerea emoțională sau de a recâștiga un sentiment de control asupra vieții lor.
Perfecţionism
O educație provocatoare poate duce la o nevoie profundă de control și perfecțiune. Indivizii se pot strădui spre perfecțiune în diferite aspecte ale vieții lor pentru a compensa lipsa de control pe care au experimentat-o în copilărie. Perfecționismul poate fi în detrimentul bunăstării lor mentale și emoționale, deoarece stabilește standarde nerealiste care sunt imposibil de îndeplinit.
Cum influențează trauma de dezvoltare formarea identității?
Formarea identității este o parte importantă a dezvoltării normale și are loc pe toată durata vieții, spune medicul Grant Hilary Brenner. Identitatea – inclusiv sentimentul cuiva de a fi suficient de bun, integrarea emoției și intelectului, conștientizarea de bază a stării emoționale, sentimentul de siguranță și coerentă ca individ și chiar experiența de bază despre cine este de fapt – este perturbată de trauma de dezvoltare, deoarece supraviețuirea de bază are prioritate și folosește resursele alocate în mod obișnuit pentru dezvoltarea normală a sinelui.
Trauma precoce schimbă traiectoria dezvoltării creierului, deoarece un mediu caracterizat de frică și neglijare, de exemplu, provoacă adaptări diferite ale circuitelor creierului decât unul de siguranță, securitate și dragoste. Cu cât suferința este mai devreme, în medie, cu atât efectul este mai profund.
Sarcina dezvoltării identității la vârsta adultă, suficient de provocatoare (deși plină de satisfacții) pentru cei cu o educație sigură și îmbogățitoare, este în special grea pentru cei care se confruntă cu consecințele traumei de dezvoltare. Din cauza întârzierilor în dezvoltare și a consecințelor traumei la adulți, care includ adesea abuzul de substanțe, tulburările de alimentație, depresia, riscul mai mare pentru multe probleme de sănătate, probleme de comportament și dificultăți în relațiile personale și dezvoltarea profesională, dezvoltarea identității rămâne blocată.
Identitatea pentru adulții cu traume de dezvoltare nerezolvate este adesea organizată în jurul faptului de a fi supraviețuitor și de a menține siguranța de bază în relație cu ceilalți, ceea ce duce la re-traumatizare și repetări descurajatoare, prevenind experiențele orientate spre creștere. Indivizii aflați în această situație devin foarte identificați cu un „eu traumatic”, în detrimentul unui sentiment de sine mai incluziv și flexibil. Persoanele cu traume semnificative ale dezvoltării se disociază de mediul lor și de ei înșiși încă de la început – un mecanism de supraviețuire de ultimă oră – și pot rămâne deconectate de ele însele pe parcursul copilăriei, adolescenței și a maturității timpurii, recunoscând doar ceea ce s-a întâmplat doar atunci când nu există altă opțiune.
Grant Hilary Brenner, M.D., psihiatru și psihanalist, ne oferă o privire asupra unor elemente cheie sau teme care sunt adesea rezultatul efectelor disociative asupra personalității traumatizate. A le cunoaște poate ajuta oamenii să recunoască zonele de dificultate, astfel încât să înceapă să facă munca de recuperare, reparare și creștere personală.
Pierderea copilăriei: „Nu am avut niciodată o copilărie cu adevărat” sau „Nu îmi amintesc mare lucru din copilărie”.
Oamenii care trăiesc o copilărie foarte supărătoare nu își amintesc adesea o mare parte din viața lor timpurie. Ei își pot aminti momente deosebit de vii, numite uneori „amintiri flash”, care nu au nici un context pentru ele. Adesea, ei nu au o poveste clară despre ei înșiși în copilărie, până la adolescență, la vârsta adultă și, uneori, chiar mai târziu în viață. Acest sens autobiografic este numit „narațiune coerentă” în teoria atașamentului și poate fi absent, subdezvoltat, fals sau simplificat excesiv. Mulți oameni pe care Brenner i-a tratat au spus că simt că le-a fost furată copilăria și, fără o astfel de fundație, identitatea adultului este compromisă.
Pierderea unor părți din sine: „Întotdeauna am simțit că lipsește ceva, dar nu știu ce este”.
Cu suferința cronică de dezvoltare, copiii deconectează adesea părți importante ale lor pentru a supraviețui, o formă de disociere. Ei pot ajunge să se bazeze pe o persoană majoră pentru a avea stabilitate și pentru a face să pară ca și cum totul ar fi în regulă – cum ar fi să fie un student exemplar – în timp ce au puțin sau deloc viața personală reală. Mai târziu în viață, ei pot simți că le lipsesc părți din ei înșiși. Prin creșterea personală și terapie, ei pot redescoperi și chiar crea din nou aceste părți lipsă. Uneori sunt acolo, adăpostite pentru vremuri mai bune dacă doriți, dar cu un sentiment mai tânăr decât persoana lor de zi cu zi. Este obișnuit ca aceste părți lipsă să fie asociate cu anumite stări emoționale și amintiri, iar reunirea duce la un sentiment mai deplin de identitate.
Atracție pentru relațiile distructive: „Sunt genul de persoană care se întâlnește mereu cu oameni care sunt răi pentru mine”.
Nu este neobișnuit ca persoanele traumatizate de îngrijitorii cheie să ajungă la prietenii, relații romantice și chiar locuri de muncă care nu sunt bune pentru ele. Aceste persoane găsesc oameni care se potrivesc identității lor traumatice, chiar și atunci când încearcă să facă alegeri diferite și mai bune, ceea ce duce la retraumatizare prin repetarea trecutului.
Ei pot ajunge să fie în preajma unor persoane indisponibile din punct de vedere emoțional, a unor persoane abuzive sau narcisiste sau să ajungă să încerce să salveze și să repare oamenii cu care se întâlnesc. În mod conștient, vor să găsească pe cineva care să le poată oferi ceea ce știu intelectual că au nevoie și că își doresc, totuși influențele inconștiente îi conduc pe căi nedorite, familiare.
Frecvent, există o „chimie” puternică cu relații noi, ceea ce face să pară că relația va fi diferită, doar pentru a afla cu dezamăgire că este prea familiară. Când prietenii încearcă să-i avertizeze, nu este neobișnuit ca ei să aleagă noua dragoste în locul unui prieten de încredere.
Intrarea în mod repetat în relații distructive poate fi dezorientantă și confuză, ceea ce ar putea duce ca cineva să se îndoiască cu privire la capacitățile de auto-înțelegere și blocându-l în vechea identitate, împiedicând în același timp să prindă rădăcini noile identități.
Evitarea relațiilor: „Sunt cineva căruia îi este mai bine singur”.
Alternativ, persoanele cu experiențe negative de dezvoltare care implică relații intime pot opta pentru a evita apropierea și a se izola. Uneori, aceasta începe devreme și alteori mai târziu, ca o încercare de a rupe ciclul relațiilor dăunătoare.
Dar relațiile sănătoase cu alți oameni sunt cruciale pentru dezvoltarea personală, prezentând oportunități de creștere și schimbare. Pierderea lor la vârsta adultă ca măsură de autoprotecție afectează și mai mult dezvoltarea unei identități pe deplin de adult, solidificând o percepție de sine a nedemnității și a auto-condamnării.
Există multe excepții de la sentimentul că suntem prea defecți pentru alții, care merită mai bine. Cei mai mulți dintre noi au capacitatea de a oferi mai mult decât credem că facem și, prin urmare, devenim mai apreciatori față de noi înșine. Este prea complicat aici să vorbim despre speranță, încredere în sine și despre modul în care se desfășoară un lung proces de recuperare. Este demn de remarcat faptul că, uneori, în mod inconștient, respingem oamenii, părând pentru noi înșine o amenințare atunci când nu intenționăm acest lucru.
Evitarea de sine: „Nu-mi place să mă gândesc la mine, doar mă face să mă simt rău.”
Mai ales când trauma copilăriei a fost o componentă definitorie a relațiilor cheie – părinți, frați și alte persoane importante – orice reamintire a acestor experiențe poate duce la eforturi de a gestiona emoțiile și experiențele dureroase prin evadarea de sine. Dus la extrem, acest lucru poate duce la autodistrugere.
Conexiunea cu sine, ca și cu ceilalți, este un memento puternic al traumei anterioare, activând amintiri și emoții care sunt adesea prea greu de gestionat. Îngrijirea de sine este afectată și cineva învață să trăiască separat de sine ca o chestiune de obicei. Este posibil să nu poată reflecta deloc asupra ei înșiși și să fugă de orice încurajare să o facă. Simțul de sine este adesea caracterizat de dezgust și răutate esențială, reflectând o identitate traumatică rigidă.
Dificultatea de a integra emoțiile în identitatea cuiva: „Nu sunt genul de persoană care are sentimente puternice despre lucruri”.
Când sentimentele nu au avut loc în familia de origine, emoțiile se despart de identitate. Ele continuă să aibă influență, ceea ce duce la confuzie și la un sentiment instabil de sine, pentru că cineva nu este capabil să prezică, cu atât mai puțin să gestioneze, emoțiile puternice. Avem nevoie de acele date emoționale pentru a fi pe deplin noi înșine și pentru a lua decizii. Dereglarea emoțională duce la probleme cu deciziile impulsive și împiedică formarea de relații sănătoase cu ceilalți.
Oamenii pot experimenta un sentiment de amorțeală emoțională sau (paradoxal) simt că nu au deloc emoții. Ei pot experimenta o gamă limitată de emoții sau pot simți emoții stinse. Ei pot, de exemplu, să simtă doar emoții vagi, cum ar fi frustrarea sau plictiseala, sau pot bloca nemulțumirea până când furia explodează. Ei pot simți doar emoții negative despre ei înșiși, cum ar fi dezgustul și dezgustul de sine – și să se retragă de la orice sau oricine care prezintă o viziune pozitivă despre ei, să se simtă neliniștiți de recunoștința celorlalți, „nu știu cum să accepte un compliment” sau se simt neîncrezători atunci când oamenii exprimă bunătate. Ei pot adopta o identitate excesiv de intelectualizată, acționând stânjeniți sau stângaci în preajma celorlalți.
Acest lucru duce la dificultăți în relațiile personale, deoarece emoțiile sunt necesare pentru intimitate și modelează alegerile de carieră, limitând adesea progresul. Identitatea este îngustă și plată, iar reintegrarea emoțiilor în sentimentul de sine, deși este plină de satisfacții și este necesară pentru creștere, poate fi foarte provocatoare, plină de temeri și experiențe dificile de învățare.
A merge inainte
Deși poate fi descurajant să citești despre efectele traumei de dezvoltare la vârsta adultă și descurajant să te gândești la realizarea muncii de recuperare și formare a identității dincolo de cea a eului traumatizat, eforturile terapeutice sunt eficiente. Abordarea acestor probleme dă roade, deși faptul că nu există garanții este o oportunitate terapeutică, precum și un punct în care mulți oameni rămân blocați. Pentru unii, îmbrățișarea flexibilă și etică a unui element de întuneric, mai degrabă decât a rezista în mod rigid naturii cuiva, poate fii o cheie importantă pentru a aprinde dezvoltarea adulților.
Recuperarea, durerea și creșterea au loc adesea pe o perioadă mai lungă de timp decât ți-ai dori, iar reconectarea cu sine are multe straturi. Dezvoltarea sentimentului că obiectivele pe termen lung sunt atinse și pentru care merită să lucrezi este importantă, chiar dacă nu se pare că este posibil sau adevărat. Lucrul pentru obținerea unei îngrijiri de bază de sine este un prim pas esențial, la fel ca să te simți confortabil în căutarea ajutorului atunci când încrederea în îngrijitorii a fost ruptă. Dezvoltarea compasiunii și a răbdării față de sine poate fi dificilă, dar utilă.
Sprijin și înțelegere
Recunoașterea semnelor unei copilării dificile este primul pas în a oferi sprijin și înțelegere celor care au îndurat astfel de experiențe. Iată câteva modalități de a oferi ajutor:
- Fii un bun ascultător: oferă o ureche care ascultă fără judecată. Permiteți-le persoanelor să-și împărtășească sentimentele și experiențele în propriul ritm.
- Încurajați ajutorul profesionist: sugerați să se căute terapie sau consiliere pentru a aborda și a vindeca de traumele trecute.
- Arătați empatie și răbdare: înțelegeți că recuperarea dintr-o copilărie dificilă necesită timp. Fiți răbdători și empatici în timp ce persoana afectată navighează în călătoria către vindecare.
- Respectați limitele: Respectați-le granițele și nu-i împingeți să se deschidă dacă nu sunt pregătiți.
- Construiți încredere: Stabiliți încredere prin asistență consecventă și fiabilitate. Demonstrează că poți avea încredere și ești o persoane în care poți avea încredere.
Recunoașterea semnelor unei copilării dificile este crucială pentru a oferi sprijin celor care au nevoie de el. Efectele unei creșteri provocatoare pot fi de anvergură, având un impact asupra bunăstării emoționale, psihologice și sociale a unei persoane. Înțelegând aceste semne și oferind empatie și asistență, putem ajuta persoanele cu trecut dificil pe drumul lor către vindecare și creștere personală.
Dacă bănuiești că cineva a avut o copilărie dificilă, este important să fii plin de compasiune și să-i susții. Nu-i judeca și nu-i învinovăți pentru problemele lor. Nu încercați să îi reparați sau să-i schimbați. Nu-i presați să se deschidă sau să-și împărtășească povestea. În schimb, ascultă-i cu empatie și respect. Validați-le sentimentele și experiențele. Încurajați-i să caute ajutor profesional dacă au nevoie de el. Și cel mai important, arată-le că îți pasă și că nu sunt singuri.