Relațiile și experiențele din copilărie joacă un rol fundamental în formarea sănătății noastre mintale și a modului în care interacționăm cu ceilalți. Parentingul deficitar – caracterizat prin lipsă de afecțiune, comportamente critice sau nepredictibile – poate crea probleme emoționale și relaționale pe termen lung. Potrivit cercetătorului Dr. Paul Gilbert, aceste experiențe din copilărie pot contribui la dezvoltarea unor tipare nesănătoase în viața adultă, inclusiv insecurități și dificultăți de atașament.
Ce înseamnă parentingul deficitar?
Parentingul deficitar include stiluri de educație care nu oferă copiilor un mediu sănătos și susținător. Iată principalele tipuri:
Parenting afectiv-controlant
- Lipsa căldurii și a grijii.
- Supraveghere excesivă, impunerea unor standarde înalte.
- Reacții critice și izbucniri frecvente de furie.
- Copilul dezvoltă teamă și furie față de părinte.
Parenting intruziv și care încalcă granițele
- Ignorarea individualității copilului, control excesiv al vieții acestuia.
- Impunerea responsabilităților adulte (îngrijirea fraților mai mici, gestionarea problemelor părinților).
- Copilul resimte vinovăție și un sentiment de povară.
Parenting imprevizibil
- Alternarea între momente de afecțiune și distanțare.
- Pot exista abuzuri verbale sau fizice.
- Copilul își iubește părintele, dar îl și teme.
Parenting nesigur
- Diferența dintre ceea ce părinții spun și ceea ce fac.
- Copilul percepe părinții ca fiind indisponibili pentru protecție și suport constant.
Impactul asupra sănătății mintale
Parentingul deficitar poate duce la dezvoltarea unei reacții puternice la stres, rezultatul unor mecanisme biologice modificate. Persoanele care au experimentat acest tip de parenting pot avea:
- Reacții exagerate ale sistemului nervos simpatic.
- Niveluri ridicate de hormoni de stres.
- Tensiune arterială crescută și ritm cardiac accelerat în situații stresante.
Aceste reacții amplificate la stres pot face ca viața să pară copleșitoare, iar problemele să fie percepute ca fiind mai mari decât sunt.
Stiluri de atașament și relații
Parentingul deficitar este strâns legat de stilurile de atașament nesigur. Acestea influențează relațiile pe termen lung, care sunt esențiale pentru o sănătate mintală bună. Există două tipuri principale de atașament nesigur:
Atașament anxios
- Necesitatea constantă de reasigurare și afecțiune.
- Teamă de respingere și abandon.
- Tendința de a pune nevoile celorlalți pe primul loc.
- Hipersensibilitate la critică și semne de retragere emoțională.
Atașament evitant
- Dorința de independență excesivă.
- Disconfort față de apropierea emoțională.
- Preferința pentru muncă individuală și evitarea relațiilor profunde.
- Tendința de a ignora conflictele și de a reprima emoțiile.
Persoanele care prezintă caracteristici atât anxioase, cât și evitante pot dezvolta un stil de atașament evitant-temător, caracterizat prin ambivalență și dificultăți severe în relații.
Capcana aprobării subordonate
Un alt impact al parentingului deficitar este fenomenul descris de Dr. Paul Gilbert drept Capcana Aprobării Subordonate. Aceasta implică o nevoie excesivă de a obține aprobare de la ceilalți, ca mecanism de compensare pentru lipsa de iubire și afecțiune din copilărie. Persoanele prinse în această capcană pot dezvolta:
- Perfecționism și orientare excesivă spre realizări.
- Nevoia de validare constantă.
- Tendința de a pune sănătatea mintală și bunăstarea personală pe plan secund.
Acest ciclu poate duce la epuizare emoțională, dificultăți relaționale și un sentiment persistent de gol interior – ceea ce William Moyers numește „un gol în suflet”.
Soluții și pași către vindecare
Deși parentingul deficitar poate avea efecte de durată, este posibil să lucrăm asupra acestor traume și să construim relații mai sănătoase. Iată câteva strategii:
- Terapii de atașament și consiliere: Terapia poate ajuta la recunoașterea și schimbarea tiparelor nesănătoase de relaționare.
- Construirea unui stil de atașament sigur: Relațiile cu persoane care prezintă un atașament sigur pot contribui la reducerea insecurităților.
- Autocompasiunea: Învață să te tratezi cu blândețe și să îți recunoști propriile nevoi emoționale.
- Practicarea granițelor sănătoase: Învață să spui „nu” fără vinovăție și să îți stabilești priorități personale.
- Educație emoțională: Dezvoltarea abilităților de identificare și gestionare a emoțiilor poate contribui la reducerea impactului traumei.
Concluzie
Parentingul deficitar poate lăsa urme adânci asupra sănătății mintale și a relațiilor noastre. Totuși, înțelegerea acestor efecte și abordarea lor prin terapie, dezvoltarea autocompasiunii și construirea unor relații sănătoase pot ajuta la vindecare. Este important să ne eliberăm de tiparele nesănătoase și să ne oferim șansa de a trăi o viață mai echilibrată și mai împlinită.