De Kaytee Gillis, LCSW-BACS, psihoterapeut și autor al trei cărți, inclusiv „Breaking the Cycle” și „It’s Not High Conflict, It’s Post-Separation Abuse.”
Îmi amintesc că familia mea a mers la terapie de familie o singură dată. Ne-am aflat într-o cameră slab luminată, cu ferestre mari care dădeau spre piața din centrul orașului. Nu îmi amintesc ce s-a discutat acolo, dar îmi amintesc că eram teribil de îngrijorată că terapeuta ar putea descoperi că eu eram problema; că eu eram motivul pentru care ne aflam acolo. Am făcut tot ce am putut pentru a mă comporta bine: stăteam liniștită, vorbeam cât mai puțin și nu am plâns deloc. „Poate o pot păcăli”, mi-am spus atunci, la 8 ani. „Dacă stau cuminte, nu-și va da seama că eu sunt problema.”
Abia când am spus această poveste într-un podcast, acum câțiva ani, am realizat cu adevărat impactul acelui moment. La 8 ani, deși abia învățam să-mi leg șireturile, eram convinsă că eram sursa problemelor familiei mele. Treizeci de ani mai târziu, știu acum că un copil nu poate fi niciodată vinovat pentru disfuncționalitățile sau abuzurile dintr-un sistem familial, dar am dus cu mine această credință ani de-a rândul, integrând-o în identitatea mea.
Această senzație profundă de vinovăție și rușine – de a crede că eu eram cauza suferinței familiei mele – s-a impregnat adânc în mine. A fost acolo pe tot parcursul adolescenței și până în viața de adult, influențând modul în care mă vedeam pe mine însămi și relațiile mele, mai ales în momentele de conflict sau stres. Au fost necesari ani de terapie și vindecare pentru a desface nodurile acestei rușini, și chiar și acum mă surprind uneori revenind la acea veche mentalitate. Aceste tipare nu dispar pur și simplu în timp; necesită un efort activ și compasiune pentru a fi dezvățate, adesea până târziu în viața de adult.
De ce supraviețuitorii traumelor din copilărie se învinovățesc
Copiii sunt într-un stadiu al dezvoltării cognitive în care încearcă să dea sens experiențelor lor, dar adesea nu au instrumentele cognitive necesare pentru a procesa ceea ce li s-a întâmplat. În schimb, aceștia interpretează evenimentele printr-o lentilă egocentrică, o trăsătură comună a dezvoltării timpurii.
De exemplu, copiii mici tind să se vadă pe ei înșiși ca fiind în centrul lumii lor; astfel, pot crede, în mod eronat, că sunt responsabili pentru acțiunile sau emoțiile îngrijitorilor lor. Dacă un părinte este abuziv, neglijent sau emoțional indisponibil, copilul poate gândi: „Dacă aș fi mai bun, asta nu s-ar întâmpla” sau „Este vina mea că sunt supărați.” Această auto-învinovățire servește ca mecanism de adaptare, permițând copiilor să simtă un oarecare control asupra circumstanțelor lor – chiar dacă acest control este iluzoriu.
Impactul dinamicilor familiale
Atunci când trauma provine din cadrul familiei de origine, potențialul de auto-învinovățire este mai mare, deoarece copiii pot internaliza disfuncționalitatea sau abuzul pe care îl experimentează, crezând că ei sunt responsabili pentru conflictul sau răul produs. Această senzație de vinovăție poate fi amplificată de dorința de a proteja unitatea familială sau de a da sens haosului și dinamicilor dăunătoare, ceea ce poate duce la consecințe emoționale și psihologice pe termen lung.
Copiii se bazează pe îngrijitori pentru siguranță, iubire și validare. Dacă acești îngrijitori sunt sursa traumei, acest fapt complică înțelegerea valorii și identității proprii. Ei pot interioriza convingerea că nu merită să fie iubiți sau că nevoile lor sunt o povară, ceea ce duce la un sentiment profund de vinovăție și rușine. De asemenea, dacă un îngrijitor își exprimă mânia sau dezamăgirea față de copil, acesta poate interpreta reacția ca fiind o reflectare a propriilor deficiențe.
Rolul rușinii în auto-învinovățire
Trauma din copilărie poate avea efecte de lungă durată asupra stării mentale și emoționale a unei persoane, modelând percepțiile despre sine și despre lume. Când un copil ajunge să creadă că este vinovat pentru abuz sau disfuncționalitate, nu doar că i se distorsionează simțul identității, dar se pregătește și pentru lupte continue cu stima de sine, vinovăția, dificultatea de a avea încredere în alții și un sentiment puternic de rușine interioară.
În plus, copiii pot simți teama că, dacă își dezvăluie trauma sau sentimentele de vinovăție, vor fi respinși sau abandonați. Ca urmare, pot rămâne tăcuți, internalizându-și durerea și întărind convingerea că sunt responsabili pentru suferința lor.
Către vindecare și dezvățarea auto-învinovățirii
Procesul de vindecare și dezvățare a auto-învinovățirii rezultate din traumele copilăriei este profund și provocator. Implică confruntarea convingerilor false care au fost internalizate în timpul experiențelor traumatice și recunoașterea impactului factorilor externi, precum acțiunile sau inacțiunile îngrijitorilor sau dinamicile familiale.
Învățarea de a dezvăța: Înțelegerea rădăcinilor auto-învinovățirii în cazul supraviețuitorilor traumelor din copilărie implică recunoașterea faptului că aceste convingeri sunt adesea un produs al stadiilor de dezvoltare și dinamicilor familiale și că nu sunt vina celor fără putere – adesea copiii. Dezvățarea auto-învinovățirii presupune nu doar recunoașterea convingerilor dăunătoare, ci și dezvoltarea unei noi perspective care reflectă o înțelegere mai corectă a traumei: că nu suntem responsabili pentru trauma pe care am îndurat-o și că auto-învinovățirea este un răspuns comun, dar dăunător, la aceste experiențe.
Reîncadrarea: Reîncadrarea traumei ajută la schimbarea perspectivei, de la auto-învinovățire la auto-compasiune. Acest proces ne ajută să recunoaștem că reacțiile noastre la traumă – cum ar fi sentimentul de responsabilitate pentru abuz sau disfuncționalitate – au fost răspunsuri naturale la situații copleșitoare, dar că aceste răspunsuri nu ne definesc valoarea sau identitatea.
Împrejurări de susținere: Fiind în medii care promovează siguranța emoțională și comunicarea deschisă ne poate ajuta să ne procesăm sentimentele fără teamă de judecată. Suportul din partea prietenilor empatici, a altor supraviețuitori, a terapeuților sau a grupurilor de sprijin poate valida experiențele noastre și ne poate ajuta să eliberăm povara auto-învinovățirii.
În final, vindecarea de traumele din copilărie necesită timp, răbdare și un angajament continuu de a ne reconstrui încrederea și compasiunea față de propria persoană. Procesul de dezvățare a auto-învinovățirii ne oferă șansa de a ne redescoperi valoarea și de a elibera rușinea pe care am purtat-o atâta vreme.
